Jockey Club, o marcă de excelenţă
https://www.ziarulmetropolis.ro/jockey-club-o-marca-de-excelenta/

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion’s – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

Un articol de Georgeta Filitti|15 iulie 2016

Jockey Club a luat fiinţă în 1875, la iniţiativa unui diplomat britanic şi sub patronajul Regelui Carol I. Încurajarea creşterii cailor de rasă a fost principala raţiune de a fi a elitistului club. În acelaşi timp, şi desigur la fel de însemnată ca această îndeletnicire, era ţinuta morală a membrilor săi. Un vot împotrivă anula şapte voturi pentru, când un postulant cerea intrarea în club. Cu sediul central la Bucureşti şi filiale în provincie, Jockey Club a înregimentat tot ce însemna „oameni de cal” în România şi deopotrivă elite în specialitatea lor. De la Rege la generali, oameni politici, de afaceri, medici, pictori, jurişti, diplomaţi ca şi străini de marcă au populat acest club al cărui ultim sediu, pe strada Episcopiei nr. 9, are o poveste fascinantă, asemeni altor case bucureştene încărcate de istorie.

Pe un loc pierdut la cărţi de un împătimit al jocului, arhitectul G.M. Cantacuzino a ridicat o construcţie graţioasă pe două nivele, în acord cu ambianţa locului – în preajma Ateneului Român.

Mobilat confortabil, cu o bibliotecă valoroasă de specialitate şi numeroase ziare venite din lumea întreagă, serviciu de catering asigurat de firma Capşa, Jockey Club era un loc de întâlnire predilect al aristocraţiei bucureştene.
Dar aceasta era doar faţada administrativă, am zice, căci viaţa clubului prospera datorită cailor şi curselor de alergări de pe hipodromul de galop de la Băneasa. Construit de alt arhitect de seamă al ţării, Ion Berindei, în 1906, hipodromul a însemnat valorificarea inteligentă a unui potenţial azi pierdut. E vorba de caii pur sânge, cu pedigree, pe care se paria, unde se acordau premii substanţiale ca şi o întreagă instalaţie pentru îngrijirea preţioaselor animale. Padocuri, piste, locuri de antrenament, cântare, cabinete veterinare, proprietari, crescători, pariori, jockei (purtând însemne cu numele proprietarului), un public entuziast din care nu lipseau femeile, cochete, gata mereu să facă parada modei – toate au constituit o pare dinamică a oraşului.
Dintre sutele de membri rămâne memorabil Alexandru Marghiloman şi calul său A One, având tricolorul ţării drept culoare a jockeului.

Să amintim că dragostea pentru cai a românilor s-a manifestat şi în creşterea celor destinaţi curselor de trap, adică atelaţi la o trăsurică – sulky – condusă de un driver. Hipodromul de la Ploieşti era profilat pe cursele de trap.
La Bucureşti, între alţi împătimiţi ai creşterii cailor de pur sânge destinaţi curselor a fost generalul George Moruzi. El a dispus prin testament ca cenuşa să-i fie îngropată la potoul pistei de pe hipodromul Băneasa.

Doar că soarta a fost neîndurătoare atât cu dorinţa generalului cât şi cu instituţia ca atare. În 1946, gărzile patriotice ale lui Petru Groza au vandalizat sediul; peste 15 ani, hipodromul a fost dărâmat, cu toate instalaţiile lui; clădirea din strada Episcopiei a devenit restaurantul Butoiul, apoi gazdă a Uniunii arhitecţilor şi, în sfârşit, un rentabil magazin de circuit închis, Comturist, pentru protipendada comunistă.

Caii au vieţuit neştiuţi, neantrenaţi în crescătoriile din ţară – dacă n-au ajuns, destui dintre ei, la abator.

Încercările de după 1989, lăudabile ca intenţie, n-au putut da roadele aşteptate. Recuperatori, dezvoltatori imobiliari, samsari, şoferi ce s-au pretins reîntemeietori ai Jockey Clubului (fără să facă deosebirea între calul de galop şi cel de trap), intermediari de tot felul ca şi procese rămase şi azi în aşteptare au făcut ca trufaşul club de odinioară să se cantoneze în sediul său, împărţit cu un restaurant foarte căutat, unde membrii săi… aşteaptă. Ce?
Nu refacerea unei lumi apuse, cu politeţea, exigenţele morale, apolitismul declarat şi opulenţa care i-a îngăduit să crească animale valorând milioane de dolari. Dar măcar putinţa întrupării celor 80 de hectare minime necesare funcţionării unui hipodrom de galop. Până atunci, Bucureştiul rămâne singura capitală europeană fără hipodrom, sursă impresionantă de bani, de locuri de muncă şi mai ales de prestigiu – altul decât cel al fabricării celui mai mare steag ori cârnat din lume.

FOTO: delcampe.net

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).