Marius Manole: „M-aș întoarce în copilărie în oricare din zile”
https://www.ziarulmetropolis.ro/marius-manole-m-as-intoarce-in-copilarie-in-oricare-din-zile/

Ziarul Metropolis lansează campania „INTROSPECŢII“ – o serie de interviuri despre lucrurile care ne definesc viaţa. Episodul 1 – Copilăria. Primul invitat: Marius Manole.

Un articol de Monica Andronescu|28 martie 2016

Monica Andronescu: Să ne întoarcem în Iaşiul copilăriei tale.

Marius Manole: Copilăria… O, Doamne, ce de mult a fost! Iașii copilăriei mele… Am avut o copilărie foarte fericită, părinții mei m-au ferit de probleme, n-aveam habar că se întâmplau în jur răutăți, minciuni, lucruri rele. La mine era liniște.

Cum era cartierul în care locuiai?

Am stat în centru. Părinții mei s-au mutat în blocul Z1 când erau foarte tineri. Eu stăteam la etajul 5, apartamentul 33. Era un bloc nou construit și în fiecare apartament exista un copil, dacă nu chiar doi, dacă nu chiar trei… deci erau foarte mulți copii în tot cartierul, pentru că era tot cu blocuri noi, ca al nostru. Așa că după școală ne întâlneam cu toții și începeam să ne jucăm, de la ora 3, până spre seară când se auzea vocea mamei care mă chema acasă să mă uit la desene, să mănânc și să mă culc. De teme nu-mi aduc aminte. Cartierul era lângă Palatul Culturii din Iași. Era foarte frumos, foarte aerist, o zonă verde foarte frumoasă. Acum nu mai e verde… s-a construit între timp foarte mult.

Erau anii comunismului întunecat. Tu-ți aduci aminte foarte multă culoare…

Eu nu știam ce însemna comunismul. Pentru mine comunism însemna: „s-a băgat lapte”, sau „se dau portocale”, ori „s-au adus pantofi”, ori „e gumă”.

Din blocul meu vedeam rampa de intrare în magazinul Moldova pe unde intrau toate camioanele cu produsele noi. Orice era bun, pentru că în general nu exista nimic. Și când vedeam că intra camionul, alergam toți și ne așezam la o coadă lungă și cumpăram orice se vindea, de la blugi de Pașcani la până la gumă în formă de țigaretă…

Deci ai stat la cozi?

Am stat la cozi, da. Mai ales la coadă la ouă. Coada la ouă era ceva foarte important. Mama mă trimitea la coadă, pentru că ea n-avea timp, lucra în două ture. Și mi-aduc aminte odată că mi-a dat 100 de lei să mă duc să cumpăr ouă, pe care eu de când am plecat de-acasă am știut c-o să-i pierd. Și i-am și pierdut, pentru că, în timp ce eram la coadă, mă jucam cu copiii. N-aveam eu răbdare să stau acolo atâtea ore degeaba. Și când am ajuns în față n-am mai avut bani să iau ouă și a urmat o porție zdravănă de bătaie.

Așadar, ai mâncat bătaie când erai mic?

Sigur că da. Și nu era așa o traumă cum e acum. La noi, bătaia era… o formă de alint, un pic mai agresivă, dar nu era așa o mare supărare când ne băteau părinții. Adică știam că, dacă am greșit, trebuie să plătesc cumva. Bine, eram și foarte șmecher. Aveam în dormitor un dulap și între dulap și perete era un spațiu, ori, eu fiind foarte slab și foarte mic, încăpeam acolo. Și țipam „Tata meu nu mai fac!!! Nu mai da!!!” Dar, de fapt, el dădea cu cureaua în dulap. Și așa făceam de fiecare dată, mă refugiam în colțul acela și ieșeam de-acolo șmecher și ziceam: „Vai, tata, dar ce tare ai dat!”. Artist de mic…

Care e cel mai mare pocinog pe care l-ai făcut și pentru care ți-ai luat o pedeapsă serioasă?

Unul singur? Vai de mine! Dar eram căpetenia răutăţilor la bloc, de la scrisul pe uși cu lumânarea (adică pe ușa albă de la bloc scriai cu fum negru tot felul de măscări) și până la aruncatul cu gogoșari, dacă trecea cineva prin fața blocului… Odată am aruncat un sac întreg de gogoșari. Și a venit mama și a zis: „Cine-o fi prostul ăla? A aruncat careva un sac de gogoșari…”. Și când a trebuit să gătească și-a dat seama că prostul era chiar fiu-său. Altă dată am tuns-o pe mama în somn, cu foarfeca. Ea, săraca, avea un păr lung, superb… și am ciopârțit-o ca vai de lume.

Și altă dată, când mama a plecat la serviciu și m-a lăsat cu cheia de gât – că asta e, suntem generația cu cheia de gât – m-a trezit să-mi spună că mi-a lăsat mâncare. Și am găsit un castron mare cu șnițele. Eram foarte mofturos și pretențios și nu-mi plăcea deloc mâncarea când eram mic. Și când am văzut eu alea 20 de șnițele am zis „ce mă fac eu cu astea acum”? Și le-am luat și le-am aruncat pe geam. Iar când a venit mama i-am zis că am mâncat tot. Ea: „Bravo, bravo! Și celelalte unde sunt?” „Păi care celelalte că am mâncat tot”, i-am zis eu. Și mă ia și mă duce jos, unde de urechi am mâncat toate șnițelele pe care nu le mâncaseră câinii.

Care e prima ta amintire?

Mama mă ținea în brațe, eu mă uitam pe geam și mă întrebam de ce eu nu pot să ies afară să mă joc cu copiii? Ăsta e primul lucru pe care-l țin minte.

A existat ceva ce ți-ai dorit și n-ai avut în copilărie? 

Nu! Tot ce mi-am dorit am avut. Pentru că noi nu ne doream foarte multe pe vremea aia. Ce să-ți dorești? Că nici nu știai ce să-ți dorești. Poate mi-aș fi dorit mai multe dulciuri. Mi-aș fi dorit banane… Mi-aduc aminte că mătușa mea, care vindea la un magazin, a sunat într-o zi să ne spună că a primit banane. Dar mama nu era acasă, am luat eu bani de acolo de unde știam că se țin banii și m-am dus și am luat banane. Care erau verzi… Numai că eu n-am știut că nu se mănâncă așa și am mâncat tot kilogramul ăla de banane până seara.

La țară mergeai?

Da, țara mea era undeva foarte aproape de Iași, într-un loc care se cheamă Popreaca, există și celebra vorbă: „Parcă ai fi de la Popreaca”… Pe bunicul nu l-am cunoscut foarte bine pentru că a murit destul de devreme, bunica trăiește și acum, are 80 de ani și e foarte veselă și cu „limbarniță”, pe care am moștenit-o şi eu de la ea. Mi-aduc aminte cum alerga bunica după mine să mănânc și nu-mi spunea „Marius” îmi spunea „Marus”. Mi-aduc aminte noroiul din sat, că nu era nimic pavat, și stăteam toată ziua cu noroiul pe degete și nu mai răceam și nici nu mai eram bolnavi… Și cum mă luau ai mei câteodată la câmp, când plecau la prășit, la 6 dimineața și stăteam o zi întreagă în soare și mâncam la prânz ce mâncau ei, mămăligă cu ce aveam. Și bunica, în glumă, mă pusese șef de tarla, dar eu îmi luasem treaba în serios, așa că am luat un caiețel de acasă și unde vedeam că rămânea iarbă în spate îi întorceam. La început s-au amuzat toți, dar pe urmă nu mai eram deloc simpatic, mă urau toți.

Ai avut vreodată un moment de revoltă? Ai vrut să fugi de-acasă?

Am fugit. Dar am fugit teatral. În sensul că am făcut o mare boacănă, am dărâmat un dulap și am spart toate bibelourile, și pe micuța cântăreață, și pe micuțul fotbalist, și peștișorul cu gura căscată, și dresura de cai… Și când am văzut eu dezastrul ăla am zis că singura soluție e să fug. Dar am fugit exact când știam că venea mama de la serviciu. Și am stat după un colț până a venit tramvaiul și am văzut-o când a coborât. Eram pe undeva pe lângă Teatrul Național din Iași și am trecut pe lângă ea ca și când n-aș fi văzut-o, cu lacrimi în ochi și plângând ca să fac și puțin zgomot să atrag atenția. Și mama mă vede și mă strigă: „Ce faci? Ce e cu tine?”. „Fug de-acasă”, i-am răspuns eu. „Păi de ce fugi de-acasă?”. „Nu-ți spun, c-o să mă bați”. „Zi, măi, că nu te bat!”. Și eu, printre lacrimi și sughițuri, i-am spus că am spart bibelourile. Și ea mi-a zis că n-are nimic, ne-am dus acasă, i-am arătat dezastrul, dar n-a mai putut să mă bată, fiindcă promisese.

Ce te jucai în fața blocului? 

„Rațele și vânătorii”, „Șapte pietre”, „Flori, fete sau băieți”, „Prinsa”, „Ascunsa”, „Pătrățica”, săream coarda, fotbal. Dar pe toate le jucam cu un gând, să ajungem să punem mâna pe vreo fată… Și toate erau cu pedepse.

Care era locul în care-ți plăcea cel mai mult să te joci?

Palatul Culturii, pentru că erau acolo niște ruine. Și era și o bară de metal pe care se băteau covoarele pe timpuri. Și eu am luat bara aia ca fiind bara pe care făcea Nadia Comăneci nu știu ce exerciții. Și făceam gimnastică acolo. Până într-o zi în care am vrut să mă dau peste cap, pentru că am văzut că așa făceau ele. Și m-am dat peste cap și mi-au fugit mâinile și am căzut rău pe spate.

Țin minte că n-am mai putut să respir vreo 30 de secunde, atunci am crezut că mor și după aia n-am mai evoluat niciodată la bară. Da, îmi plăcea acolo, pentru că erau ruine, aveai unde să te ascunzi. Și era departe de bloc, puteai să mai tragi o țigară… Era perioada când încercam să fumăm și când, de altfel, m-am și apucat de fumat.

Prima dată și prima dată, ce ți-ai dorit să te faci?

Învățător. După aia am renunțat… Și din clasa a doua am vrut să mă fac actor. Alt gând n-am avut.

De altfel ai și ajuns foarte repede, pe platoul de filmare de la „Un bulgăre de humă”. Ai avut emoții? Erai printre atâtea vedete acolo…

Nicio emoție. Mă deranja mama, că îmi dădea sfaturi, de parcă ar fi fost o mare actriță care avea experiență. N-am avut emoții și mi-a plăcut foarte tare, domnul Mărgineanu avea grijă să ne simțim cu toții foarte bine și până la urmă a dat-o și pe mama afară de acolo, ca să nu mai deranjeze „actorul”. Țin minte că am luat foarte mulți bani, cu care am cumpărat covor în casă și frigider. M-am simțit foarte bine, pentru că am fost sursa de venit a familiei.

Deci nu i-ai folosit doar pentru tine?

Nici gând. Ți-am spus: nouă nu ne trebuia nimic. Dacă vedeam o gumă, eram fericit o săptămână.

Care e cel mai frumos cadou pe care l-ai primit?

Cred că la momentul ăla cel mai tare m-am bucurat de chitară. Pentru că-mi doream și să devin un mare cântăreț. Țin minte că mi-a zis mama că a venit Moș Gerilă și au făcut ritualul ăla cu paharul de vin băut pe jumătate și sarmalele din farfurie din care mâncase Moș Gerilă una, iar pe mine m-au trimis pe balcon și-acolo am găsit chitara. Și am fost foarte fericit. Dar în două săptămâni m-am plictisit de ea și am renunțat.

Și cadoul care te-a dezamăgit cel mai tare?

Mănuși, fular… Când vedeam astea era groaznic și mai trebuia să joc și bucuria. Dar nu-mi ieșea tot timpul. Iar mama îmi spunea: „Când n-ai să le mai pierzi, n-ai să mai primești”.

Cărțile… le uram. Eram foarte dezamăgit când primeam cărți. Mi se părea cel mai urât cadou.

Nu citeai?

Nu. Și foarte mult timp n-am citit. Ne jucam foarte mult. Pentru mine joaca în fața blocului era 80 la sută din timp. N-aveam eu timp să stau în pat să citesc cărți. Și nici pentru școală nu învățam, le prindeam din zbor. Nu m-a interesat niciodată să fiu premiantul clasei. Una dintre cele mai îngrozitoare zile a fost când m-au pus să stau în prima bancă. Eu stăteam de obicei în spate, să pot să râd, să copiez.

Cum a fost prima zi de școală?

Școala era foarte aproape de casă, trebuia doar să traversez… Și țin minte că eu și cu mama, ca orice oameni care stau aproape de casă, am întârziat. Am ajuns la celebrul careu, dar eu eram foarte mic și n-am văzut mai nimic și la un moment dat că mama mi-a zis: „Tu trebuie să rămâi și eu să plec”. Atunci a fost un șoc. Când am intrat în clasă, toți plângeam.

Dar cu grădinița a fost mai interesant. Pentru că părinții noștri plecau de dimineață la serviciu, la ora 5, și ne luau și pe noi, pentru că n-aveau cu cine să ne lase acasă. Grădinița era făcută special pentru copiii celor care lucrau în fabrică. Ştiu că am întrebat-o la un moment dat pe mama: „Mamă, tu cum mă trezeai pe mine la ora 5?” Și mi-a povestit că nu mă trezea. „Te luam adormit, dădeam drumul la aragaz în bucătărie, pentru că era foarte frig în casă, și te îmbrăcam în bucătărie așa adormit cum erai, și pe urmă dormeai în brațe până în Copou, la noi la fabrică.” Și mergeam așa cu tramvaiul, iar când era foarte frig și era zăpada mare, mă ducea mama în brațe până la grădiniță.

De ce ți-era cel mai frică?

De întuneric. Și să nu se întâmple ceva cu mama și cu tata. Tot timpul aveam spaima asta, că o să se întâmple ceva și o să dispară. Și mi-era foarte teamă să nu fiu părăsit. Când mama și tata plecau undeva, iar eu stăteam singur acasă, ieșeam pe balcon și urlam: „Sunt părăsit, m-au lăsat acasă!”. Și vecinii îi sunau pe părinții mei și le ziceau că Marius iar țipă la balcon că e părăsit.

Dacă ar fi să decupezi un moment, cel mai puternic, mai emoționant din copilăria ta, care ar fi?

A fost o dimineață de Paști. La noi în casă nu se obișnuia să punem masa în familie, deși auzeam că în alte familii se întâmpla asta. Dar în dimineața aia țin minte că tata a venit de la piață cu ceapă verde, ridichi, caș, iar mama făcuse ouă și cozonac. Și țin minte că ne-am trezit, mama a pus masa, și am mâncat toți împreună. Și ne uitam unul la altul și eram foarte fericiți, că eram acolo, că aveam ce pune pe masă și că era Paștele.

Dacă ar fi să te întorci acum în timp, în copilărie, într-o zi, ce ai alege?

M-aș întoarce în copilărie în oricare din zile și le-aș spune părinților mei că-i iubesc foarte tare, pentru că noi nu spuneam asta acasă, și i-aș ruga să-mi spună și ei. În oricare din zilele din copilăria mea.

Foto: Dragoș Ivan
Video: Ziarul Metropolis & PiMedia Photo

22
/11
/23

Iosif Paștina joacă în “Disco Regret”, piesă scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs. A terminat U.N.A.T.C-ul în 2020 la clasa profesorilor Marius Gîlea, Bogdana Darie, Ioana Barbu și spune că: "Am avut noroc că am terminat chiar la începerea pandemiei și am avut privilegiul de a apuca să joc de câteva ori licența până la lockdown. Alți colegi n-au fost așa norocoși”.

08
/11
/23

Premiera spectacolului „Crocodil“ are loc pe 8 noiembrie la Centrul Cultural Apollonia (Strada Michael Weiss 22, Brașov). Următoarele reprezentanții au loc pe 12 și 15 noiembrie la Centrul Cultural Apollonia. Elise Wilk, autoarea piesei, vorbește pentru Ziarul Metropolis despre ideile pe care le-a pus pe hârtie și care au devenit replici într-un spectacol pe o temă puternică: bullying-ul în școli.

27
/10
/23

A ştiut dintotdeauna că vrea să fie actor. Şi-a urmat visul - joacă teatru sau în filme artistice. De peste 12 ani, o ţară întreagă îl iubeşte şi pentru rolul din serialul „Las Fierbinți”. Despre independență, talent, curaj și asumare – luni, 30 octombrie, ora 23.00, la „Nocturne”, cu Marina Constantinescu și Adrian Văncică.

20
/10
/23

Luni, 23 octombrie, ora 23.00, Marina Constantinescu ne aşteaptă la TVR 1 cu prima ediţie „Nocturne” a noului sezon. Actorul Ştefan Bănică, Anna Ungureanu, dirijorul şi Emil Pantelimon, managerul Madrigalului, actorul Adrian Văncică, Oana Drăgulinescu – fondator al Muzeului Abandonului se numără printre invitaţii noului sezon „Nocturne”.

19
/10
/23

Scriitoare, cu texte puse în scenă pe diverse scene din România, Mihaela Michailov curatoriază pentru al doilea an, alături de Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, o ediție a FNT. Am invitat-o la o discuție cu cărțile pe masă despre selecția din acest an.

26
/09
/23

Alejandro Durán este născut în Columbia, unde a terminat actoria. Se îndreaptă apoi spre regie, lucrând câteva spectacole în țara natală. Vine la București pentru un master la U.N.A.T.C. A pus în scenă la Teatrul Național din București și se pregătește să monteze la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc. La Teatrul Metropolis a avut premiera "Sunt un criminal și un tată de familie" de Fabio Rubiano.

20
/09
/23

Cezar Antal este absolvent al Universității de Arte "George Enescu" din Iași, Facultatea de Teatru, Secția Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete. A fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, în prezent fiind angajat al Teatrului Odeon din București. A colaborat cu regizori importanți de teatru și film. La Teatrul Metropolis joacă în piesa "Disco Regret", scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs.