La Teatrul Metropolis, îi puteţi vedea pe Sorin Miron, Corina Moise, Cătălina Mihai, Ștefan Radu şi Andreea Mateiu, în spectacolul „Balena” de Samuel D. Hunter, în regia lui Andrei Huţuleac.
Un articol de Monica Andronescu|30 iunie 2023
Întâi îi auzi vocea în întuneric. E caldă, îi simți respirația ușor ciudată și mai simți un fel de liniște, ca o acceptare. E un bărbat care ține cursuri de literatură. Apoi, încet, scena se luminează și descoperi că te afli într-un apartament. E simplu, banal și-n mijloc tronează o canapea ușor șchioapă, pe care stă prăbușită o ființă uriașă, care se uită într-un laptop la o scenă erotică. Imaginea e greu de digerat în prima clipă, apoi pe ușă dă buzna un misionar și universul din jur începe să prindă contur. E universul vocii din întuneric de mai devreme.
Aici, în acest spațiu mai degrabă neprimitor, se ascunde Charlie, un bărbat cu obezitate morbidă. Și apoi îl descoperi pe el. E ființa aceea uriașă, care nu se mai poate deplasa decât cu un cadru, care nu mai merge până la propriul dormitor pentru că e prea departe, pentru care un drum la baie e cât o călătorie pe lună… Respiră greu și inima lui poate să cedeze în orice clipă. E un om în ultimele lui zile de viață.
„Balena este o poveste despre iubire, dar, mai ales, despre absența ei. Despre marele gol pe care iubirea îl lasă atunci când decide să plece și despre efortul disperat al oamenilor de a umple golul acela cu ceva”, spune regizorul Andrei Huțuleac.
Despre iubire între oameni care se urăsc pe sine, aș spune eu, și despre neputința de a primi iubire. Despre dependență – dependența de mâncare în acest caz –, despre slăbiciune, despre familie și homosexualitate privite din perspective mai puțin obișnuite. În fond, despre oameni… oameni care suferă, oameni care se caută, care caută drumul unii spre alții. Și despre un om pe moarte. Care în ultima săptămână din viață vrea să reia legătura cu fiica lui, acum adolescentă, și pe care n-a mai văzut-o de peste zece ani.
Un bărbat care și-a descoperit homosexualitatea după ce și-a construit o familie, un om care și-a pierdut iubirea și care s-a lăsat să alunece într-o dependență care-l transformă într-o „balenă”, un om care încet, încet, își pierde aerul; o fiică în care ura crește ca iedera, dar care păstrează undeva acolo o lumină pe care tatăl, în ultimele lui zile de viață, o vede…; o femeie nevrotică, părăsită, traumatizată, o fostă soție care n-a mai reușit niciodată să găsească ieșirea din labirint, un tânăr misionar, care încearcă să-l aducă pe Dumnezeu într-o lume în care pare că n-are loc, și o femeie cu un straniu complex al salvatorului sau… cine știe, poate e doar o femeie care iubește. Cinci oameni care-și împletesc destinele într-un apartament banal dintr-o Americă de niciunde sau de oriunde.
Alături de o echipă excelentă – cu Sorin Miron în rolul Charlie, un rol de compoziție cum se întâmplă rar să vezi pe scenă, cu metamorfoze la vedere, un personaj construit pe linia aceea fragilă unde se întâlnesc fiorii de dezgust sau groază și duioșia infinită –, pe scena de la Teatrul Metropolis, Andrei Huțuleac pune în scenă „Balena”, piesa dramaturgului Samuel D. Hunter. Corina Moise, Cătălina Mihai, Ștefan Radu și Andreea Mateiu completează acest grup de creație și împreună construiesc o lume, o lume în care Andrei Huțuleac vă așteaptă să priviți prin gaura cheii, în universul cu totul în derivă al acestor oameni care se caută, dar nu reușesc să se întâlnească.
„Cred că speranța iese brusc și iremediabil în momentul în care, la final, un tată vrea să-și îmbrățișeze fiica pentru că ea plânge. Și asta cumva dizolvă orice altă asperitate preexistentă”, mi-a spus Andrei Huțuleac. Un scurt dialog despre „Balena” și despre drumul până la existența ei pe scena Teatrului Metropolis. Ce e „balena” în acest spectacol, care e misterul ei, descoperiți în sala de pe strada Mihai Eminescu, 89.
Ce anume ți-ai propus să spui cu povestea asta? De ce te-ai oprit la „Balena” lui Samuel D. Hunter?
Andrei Huțuleac: Am aflat că acest text există acum vreo doi ani când am citit un articol în Variety în care scria că se va face un film bazat pe o piesă de teatru scrisă în 2012. M-a interesat subiectul, am comandat piesa, am citit-o și primul și singurul criteriu a fost că finalul m-a emoționat. Piesa e scrisă de un începător extrem de talentat și are ceva ce piesele începătorilor talentați au, are o fibră emoționantă. Apoi, mi s-a părut că textul are niște partituri care sunt vehicule bune pentru actori. Iar un al treilea lucru e că mi se pare că e o ocazie bună de a vorbi despre subiecte complicate dintr-o perspectivă umană, și nu corect politică. Cred că vorbim despre un text echilibrat, care analizează un fenomen complex și care-ți permite să obții emoție autentică fără să bagi degetele în ochi. Această problematică nu o întâlnești des în teatru sau în film. E vorba de un bărbat care realizează că e gay mai târziu în viață, care deja a făcut niște pași în altă direcție și care lasă în urmă o familie care suferă la rândul ei.
Sunt multe teme, subteme și povești care se întâlnesc în această poveste mare. Pentru tine, despre ce e acest text?
Pentru mine, este despre relația tată-fiică. Dar și despre complexa realitate americană care nu are nicio legătură nici cu ce vedem la televizor, nici cu ce citim în cărți. În fond e vorba despre oameni. Oameni cu o viață complicată, din clase sociale care au de îndurat o grămadă de lucruri și care, totuși, asta mi se pare și frumusețea textului, totuși își păstrează o doză de speranță, de optimism, care, în fond, au o atitudine de învingători.
Dar America e și aici, acum?
Cu siguranță nu e doar despre americani, în esență noi ne-am dorit să creăm un segment de viață pe care să-l poți privi prin gaura cheii. Până la urmă, e vorba de un personaj excepțional, aflat într-o situație excepțională și de când lumea și de când teatrul e plăcut, pentru mine cel puțin, care am o doză de voyeur, de om dornic să fie o muscă pe perete în casele tuturor, e plăcut să pătrund în intimitatea personală și emoțională a unui individ și a unui univers de acest tip. Mi se pare că sunt aici atât de multe lucruri care ne arată cât de greșiți putem fi ca specie, dar în același timp, cât de frumoși, cât de candizi și umani în felul nostru de a greși…
În cea mai mare parte a poveștii ai senzația ca trăiești cu niște oameni care se urăsc. Pare că nu se iubește nimeni acolo. Cum a fost relația ta cu ei?
Așa am simțit și eu, că sunt oameni care nu se iubesc. Mi se pare foarte interesant că e o piesă în care ideea de Dumnezeu e atât de prezentă și totuși dumnezeirea e total absentă. Relația mea cu personajele a fost una de profundă înțelegere. Nu mi-am propus să-l judec pe niciunul dintre ele. Doar să le înțeleg.
Costumul pe care-l poartă Sorin Miron pentru rolul Charlie e impresionant și pare foarte solicitant. Dar, oare, a existat și varianta ca el să joace un personaj cu obezitate morbidă fără niciun costum?
Da, costumul e o provocare reală pentru el. Și, într-adevăr, am avut multe discuții pe tema asta, când Sorin repeta fără costum, cu hainele foarte largi. Pentru că te uitai la el și era evident că joacă un bolnav într-o fază terminală. Și era la fel de valabil, pentru că, de fapt, despre asta e vorba, despre un om la final, care se pierde și le alunecă tuturor printre degete până dispare de tot. El e, la urma urmei, un dependent. Și iată o parte foarte interesantă: descoperi că poți deveni dependent de mâncare. Și, ca orice dependență de alcool, țigări etc. și această dependență de mâncare te poate ucide.
E un costum care s-a făcut în straturi, în etape, am tot adăugat la fiecare repetiție încă ceva, iar ideea permanentă a fost tocmai ca el să capete acest aer de deloc comic, deloc simpatic. Tocmai pentru că există o prejudecată a conștiinței colective a consumatorilor de teatru, și anume că un om, pe scenă, într-un costum de gras este ceva simpatic. Mă gândesc la Falstaff, la „Natură moartă cu nepot obez”…
Crizele de toate felurile sunt la modă… Au existat pe parcursul repetițiilor momente de criză?
Nu… Iar asta chiar e un lucru care mă preocupă. Deși știu că nu e la modă, pe mine mă interesează să văd dacă se poate face teatru fără drame și chinuri… Eu cred că actorul profesionalizat – iar asta e ceva cu care am rămas de la Victor Ioan Frunză – e un actor care își cunoaște meșteșugul în asemenea fel, încât obține rezultate cu un chin deștept.
