Ocupația germană
https://www.ziarulmetropolis.ro/ocupatia-germana/

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

Un articol de Georgeta Filitti|29 August 2016

Eficienţă, de data aceasta cumplită, au dovedit nemţii şi în Primul Război Mondial. La numai trei luni de la declanşarea ostilităţilor României contra Puterilor Centrale, armatele acestora erau la Bucureşti. Începea o ocupaţie ce avea să dureze până în 1918. A fost o succesiune de ordonanţe, dispoziţii restrictive, rechiziţii, arestări, confiscări, raţionalizări la limită – toate întipărite adânc în memoria bucureştenilor.

Camuflajul a însemnat aruncarea oraşului în beznă. Au urmat verificări sâcâitoare pentru ca nici un licăr de lumină să nu răzbată din case. Urmarea? Dispariţia hârtiei de camuflaj, înmulţirea jafurilor şi a amenzilor aplicate cu generozitate.

Magazinele, localurile funcţionau după un program anapoda (de pildă, cafenelele erau deschise între orele 6.00 şi 8.30 dmineaţa). Mărfurile au dispărut peste noapte, dosite de negustori şi apoi vândute pe sub mână la preţuri exorbitante.

Raţionalizarea produselor alimentare a însemnat, pe de o parte, introducerea cartelelor, sugerarea unor zile mereu înmulţite de post şi înflorirea speculei. Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru „glorioasele armate ale Kaizerului”. Cine avea bani, cumpăra şi icre negre ( la Iordache, în strada Covaci).

Confiscările au vizat orice obiect de aramă, alamă, aliaje spre a fi transformat în obuze. Apoi plăpumi, lenjerie, rufărie rechiziţionate în urma unor controale umilitoare.

Combustibilul, raţionalizat şi el, devenise de negăsit. Chiar având un bon pentru cărbuni, te alegeai de fapt cu câteva lopeţi de praf negru, pe care nu aveai cu ce să-l cari pentru că toate mijloacele de transport fuseseră rechiziţionate.

Deplasările în afara oraşului erau interzise, fără un permis anume de la Komandatură. Prin urmare, nădejdea aducerii unor produse alimentare de la ţară era spulberată.

Banii româneşti au fost înlocuiţi cu bancnote ale ocupantului, cu valoare derizorie, încât inflaţia i-a afectat odată în plus pe bucureşteni.

Şcoli închise, spectacole suspendate, servicii transferate în Moldova şi slujbaşii lor rămaşi fără lucru, prin urmare şi fără salariu, cozi nesfârşite, comunicate de pe teatrul de război tendenţioase, devastări exemplare de case (ca cea a lui Take Ionescu, cunoscut partizan al Antantei, transformată în cocină de porci), absenţa medicamentelor, cenzură poştală, absenţa timbrelor, interdicţia de a sta pe scaun în tramvaie ori pe bănci în parcuri, în prezenţa vreunui neamţ, salutarea acestora în chip milităresc altfel erai croit cu vâna de bou, controale la tot pasul şi amenzi usturătoare – acesta a fost climatul în care a trăit oraşul vreme de doi ani.

O durere în plus au resimţit bucureştenii la vederea numeroşilor colaboraţionişti. Afacerile începute acum, sub ocupaţie, îi vor transforma pe unii concitadini în îmbogăţiţi de război. Şi discursurile progermane erau de natură să irite şi să exaspereze populaţia. Mitropolitul Conon ţinea slujbe pentru sănătatea invadatorilor şi îndemna populaţia să se supună acestora. Ziaristul Alexandru Ciurcu, în faţa penuriei alimentare, sugera ca femeile lehuze să se lase mulse şi din laptele lor să se prepare unt. El dădea asigurări că este foarte gustos…

Peste mai puţin de 30 de ani, bucureştenii aveau să cunoască ocupaţia aliaţilor din primul război mondial, a ruşilor, şi doar uitarea care tămăduieşte totul a făcut ca lumea să nu compare, să nu se îngrozească, ci să-şi ducă viaţa mai departe.

Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru glorioasele armate ale Kaizerului.

Foto: Autor necunoscut – blog.alexgalmeanu.com



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123