Transportul în comun – o afacere care a scârțâit totdeauna la București
https://www.ziarulmetropolis.ro/transportul-in-comun-o-afacere-care-a-scartait-totdeauna-la-bucuresti/

Tramcarul, trăsură cu cai pentru mai multe persoane, apare la Bucureşti la 1840. Cursele regulate încep peste 30 de ani, în 1871. O încercare de tramvai cu abur (locomotivă şi 2 vagoane), din Piaţa Victoriei până la Bufet, a rămas fără urmări.

Un articol de Georgeta Filitti|26 Iulie 2016

În 1880, în timpul primariatului lui Pake Protopopescu, a început să funcţioneze linia electrică a tramvaiului 14.

Reţeaua de tramvaie şi exploatarea ei, în primul deceniu al sec. XX, rămâne emblematică pentru contractele Primăriei, implicarea partidelor politice, a concesionarilor străini ca şi pentru concluzia resimţită de bucureşteni: înghesuială, scumpetea biletelor, lipsa orarelor de circulaţie.

În 1909 extinderea reţelei de tramvaie se impunea dar Societatea de Tramvaie Bucureşti (STB) nu se grăbea s-o realizeze. Concesionarii străini, aflaţi în preajma expirării contractului, tergiversau orice acţiune. Primarul liberal Vintilă Brătianu a forţat lucrurile aducând în Parlament o nouă lege de funcţionare a STB. Aceasta era obligată să construiască linii noi şi să le modernizeze pe cele vechi. Capitalul, subscris jumătate de Primărie şi jumătate de acţionari particulari, era de 12 milioane de lei. Aceste prevederi se puteau schimba doar cu acordul Primărie – acţionari, fără amestecul Parlamentului. În plus, statutele au fost redactate ulterior votării legii şi supuse spre aprobare direct Consiliului de miniştri.

În 1910, liberalii lasă locul conservatorilor şi ministru de Interne ajunge Alex. Marghiloman iar primar Mitrache Dobrescu. Aceştia primeau reclamaţii că pe str. Lipscani şi Gabroveni se montează linii care stinghereau descărcarea mărfurilor în faţa magazinelor.

STB a replicat: „Nu schimbăm traseele!” Ministerul de Interne a oprit lucrările dar la o cercetare mai atentă s-a văzut că legea tramvaielor impusă de liberali lăsa trei sferturi din voturi acţionarilor particulari şi doar un sfert Primăriei. Prin urmare, deşi venea cu jumătate din capital şi dreptul de folosinţă al străzilor, Primăria era dezavantajată în faţa particularilor (majoritatea înrolaţi în PNL). La o nouă emisiune de capital, Primăriei i s-a oferit doar un sfert din sumă. Apoi subscrierile nu se făceau la sediul ei ci la Banca Naţională – citadelă liberală prin tradiţie.

În 1911, în urma unui raport al primarului, se vede desluşit paguba municipalităţii şi dorinţa explicită de cîştig a liberalilor.
Doar a lor? Greu de spus, deoarece acţionar particular majoritar era conservatorul Ghica Comăneşti, cu 500 de acţiuni.

Oricum, ministrul de Interne a dispus sistarea lucrărilor de extindere a reţelei şi scoaterea liniilor. A doua zi, muncitorii STB refăceau lucrările…
Totuşi, pentru o clipă, conservatorii au câştigat impunând o nouă lege a STB prin care Primăria deţinea jumătate din acţiuni şi vot preponderent în consiliul de administraţie. În plus, subscrierea de acţiuni era publică, nu rezervată partizanilor politici ca până atunci. Concomitent, au început procesele intentate de STB Primăriei şi Ministerului de Interne. Motivul? Era călcat dreptul de proprietate, apărat prin Constituţie iar justiţia nu se putea pronunţa asupra unui act de guvernare. Judecătorii, în bună tradiţie, au preferat amânarea.

Apoi disputa s-a mutat în Parlament. Take Ionescu a pus punctul pe i: „tramvaiele comunale din Bucureşti sunt o amplă maşină politică”, şi P.P. Carp, preşedintele conservatorilor, cinic peste măsură, a adăugat: „afacerea tramvaielor este o afacere patriotică, iar care sunt semnele unei afaceri patriotice? Să înceapă cu un capital mic într-o afacere unde nu există nici un risc şi să ai câştiguri cât mai mari”.

Conservatorii, majoritari în Parlament, trec noua lege a tramvaielor prin care STB dispărea şi în fapt se desfiinţa monopolul exploatării Societăţii de către liberali. Mai rămânea un hop de trecut: justiţia trebuia să se pronunţe forţându-i-se mâna. Dar, odată STB desfiinţat prin noua lege, îşi pierdea calitatea de reclamant – chiar dacă a posteriori. Ingerinţa guvernului era vădită şi liberalii n-au ezitat s-o exploateze: manifestaţii de stradă, articole violente în presă, audienţe nervoase la rege.

Şi tribunalul, în sfârşit, s-a prnunţat: legea era anticonstituţională deoarece Parlamentul se substituise justiţiei. Escaladarea conflictului conservatori liberali (înteţit şi de conservatorul democart Take Ionescu, înclinând spre liberali) nu se putea rezolva decât printr-o schimbare de guvern, nu însă şi de nuanţă politică. În martie 1912 regele Carol I a chemat la putere o formaţiune condusă de Titu Maiorescu. Compromisul la care s-a ajuns, dublat de greve şi de începutul războiului balcanic, a trecut afacerea tramvaielor pe planul al doilea. Cedări reciproce STB – Primărie au făcut ca lucrurile să intre pe un făgaş oarecum normal, liberalii păstrând însă preponderenţa în administrarea acestui mijloc de transport în comun care nu şi-a pierdut nici azi însemnătatea.

FOTO: fotoshooting.ro

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123