Vulturul înţelegerii
https://www.ziarulmetropolis.ro/vulturul-intelegerii/

Sunt un vultur… Nu încape îndoială… Zbor înalt, fără eforturi prea mari şi îmi permit să mă las pe aripile vântului să mă poarte în voia mofturilor sale nemărginite…

Un articol de A.G. Weinberger|23 martie 2015

Fiind vultur am o vizibilitate largă și ușoară peste pădurea asupra căreia planez… Duc o existență solitară și singulară. M-am obișnuit așa, nu mai am nevoie organică de o echipă sau de asociați… acest fapt mă face cu adevărat eliberat și suveran.

Tocmai din această cauză am capacitatea să intru în echipe – dacă se va mai ivi vreodată ocazia – cu cei ce îmi seamănă. Doar astfel de echipe pot ajunge la performanțe mărețe… pentru că membrii lor înteleg și acceptă în mod necondiționat rigorile și disciplina care se impun în astfel de aventuri umane.

Este singura șansă pentru succes și continuitate. Sunt un ‘hardliner’… chiar radical uneori… Sunt înconjurat de prea multă prostie și răutate – inclusiv la școala în care îmi petrec mult timp în ultimii ani în calitate de student. Prin urmare, altă șansă nu prea mi-a mai rămas… dacă vreau să-mi păstrez sănătatea mentală și loialitatea vis-a-vis de principiile și convingerile mele, trebuie să-mi ridic un fel de scut și să filtrez informațiile și persoanele care doresc să intre cu mine în contact.

Apele s-au despărțit de mult… poate vedea asta oricine. Este brutal de deranjant cum a pătruns amatorismul ‘prea mult democratizat’ între noi. Piața e plină de surogate și de epigoni fușerați, care încearcă din răsputeri să-și impună ‘adevărul’ lor împrumutat tocmai de la idolii lor…

Culmea ironiei este că aceste specimene submediocre își găsesc corespondenții și susținătorii în rîndurile celor care – de multe ori depășiți de propria lor situație – ocupă locuri decizionale prin televiziuni, radiouri, primării și consilii, școli, teatre, etc.

Acum cîteva luni am publicat pe paginile unei apreciate reviste de cultură online, un articol despre ‘alianța mediocrilor’… Meditam acolo despre virtutea închiderii în sine și despre existența unui ‘blestem genetic local’ prin care se filtrează și se procesează eronat informațiile lumii, care ne tot ademenesc și ne vrăjesc cu posibilitățile lor…

Atît de mult a pătruns răutatea și prostia în citoplasma existențială din România, că deja funcționează la un nivel de discurs și de convingere în masă. Dureros și alarmant… Nucleul universal valoric s-a deplasat spre ticăloșia tabloidă.

„ProstaRăul” se face deja dintr-o inerție pe cît de blazată pe atît de argumentată, dar și susținută de discursul public general… astfel „ProstaRăul” a devenit o autentică valoare socială și un model atractiv prin facilul lui îndobitocitor.

Orice încercare a pătrunderii firescului în spațiul public irită orgolii și pune în mișcare mecanismele de autoapărare a ticăloșiilor genetic răspândite prin filonul istoric evolutiv. Brusc apar părerile și opiniile mai mult sau mai puțin retardate, care provin dintr-un unghi extrem de îngust de a privi lucrurile. Nu ai ce face… asta este una dintre moștenirile fundamentale ale acestui grup de indivizi majoritari care populează teritoriile domestice.

Cocoșei și cârcotași, pricepuți la toate și vociferatori entuziaști de opinii, nu cumva să rămână pe dinafara
problemei… că, deh… Fundația pe care o conduc încă din 1998, a lansat recent o atenționare fundamentală printr-o Scrisoare Deschisă privind discriminarea muzicienilor autohtoni pe bani publici. Această scrisoare se bazează pe observațiile, faptele și expertiza mea de 34 de ani ca muzician profesionist, din pură vocație și dedicat prin excelență acestei meserii.

Vîrsta mea, experiența mea și reputația mea m-au obligat să redactez și să public scrisoarea în cauză. Cine altcineva din breasla mea credeți că ar fi făcut-o? Cine altcineva din breasla mea ar fi avut curajul și
căderea legitimă și credibilă să o facă?

La o citire atentă vă puteți dea seama că Scrisoarea Deschisă militează pentru absolut toți participanții la mișcarea de blues din România. Din nefericire, foarte mulți au lecturat acest document prea superficial și antrenați de o anume înverșunare generată de prejudecăți puerile. Reacțiile au fost diferite… sincer, nu
mă așteptam la atîta malițiozitate și împotrivire fără rațiune. Mă sperie simplitatea retardă bazată doar pe emoționalitatea percepției înguste a celor care comentau Scrisoarea Deschisă.

Mă rog… asta e societatea în care trăiesc… pretenții prea mari nu mai am de mult de la cei printre care sunt nevoit să-mi duc existența. Orice dorință și invitație la un firesc al lucrurilor are toate șansele să cadă într-un derizoriu penibil și periculos. Încrederea mea în calitatea publică și în mult râvnita inteligență
colectivă începe să se clatine. Altă șansă nu mai am decît să rămân un vultur demn care este condamnat să zboare înalt pentru a vedea și înțelege mecanismele pădurii de dedesubt, fără a avea însă uneltele cu care să intervină la nevoie.

Așadar vă salut din zbor, scăldându-mă în singularitatea înțelegerii detașate – singura formă de existență posibilă pentru cineva care vine din viitor și cîntă piesele trecutului pentru cei prezenți.

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

24
/05
/17

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.