Ana și Irina Wagner. Poveștile surori și porțelanul frate
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-%c8%99i-irina-wagner-pove%c8%99tile-surori-%c8%99i-por%c8%9belanul-frate/

Când ilustraţia meticuloasă şi diafană a Anei s-a întâlnit cu experienţa de marketing a Irinei, s-a născut „Wagner arte frumoase şi poveşti”. Dar povestea întâlnirii începe mai devreme, pe vremea comunismului, într-un dormitor de 9 m2.

Un articol de Adina Scorţescu|20 septembrie 2018

Copilăria – atac la cireșe

Am crescut înconjurate de albume de artă. Pe vremea lui Ceaușescu nu prea aveai ce face, deci noi răsfoiam albumele alea până le-am știut pe dinafară. În rest, împărțeam o cameră de 9 m2 și ne petreceam după-amiezile și serile pe stradă, până la miezul noptii, cu excepția zilelor când cântam în corul Operei. Ne jucam de-a Prinselea, Frunza și alte jocuri de cartier. Plus „atac la cireșe”, „atac la liliac”, când mergeam la furt organizat.

Întrebările-cheie

Irina: Direcția mea a fost determinată în clasa a IV-a, când luam lecții de pian. Cred că aveam un spirit ușor mercantil, că am întrebat-o pe colega cu care mergeam către metrou: „Dar părinții tăi ce sunt?” „Păi sunt economiști. Ai tăi?” „Ai mei sunt profesori de sport.” „Dar ce salariu au părinții tăi?” „5000 de lei.” Ai mei aveau vreo 1700 spre 2000… În momentul ăla mi s-a luminat capul și m-am gândit. „Aaa, economiști? Ia că mă fac eu economist.” Deci, mai încolo, am ajuns la Liceul Economic nr. 1 și apoi la ASE.

Ana: Mama e omul care, când eram într-a VII-a, mi-a zis: „N-ar fi frumos să aranjez cumva să te muți la liceul de arte?” Am zis „Bine, hai.” Eu eram la o școală obișnuită, nu desenam în timpul liber, n-aveam nicio treabă. Irina era talentul familiei, picta căprioare și alte animale. Eu, mai departe de casa cu gard și cu copac n-am trecut mult timp. (râde) Dar mama avea o prietenă al cărei tată era pictor și prof la liceul de arte, domnul Roșu. Probabil că au vorbit ele două și s-au gândit că ar fi frumos să fac arte. Am făcut meditații și am prins gustul. Am intrat la Tonitza. Apoi, la facultate, la Arte Plastice.

Încolțește o idee

Ana: În anul II de facultate, mama a călătorit într-o vară la Veneția, unde a văzut atelierul unui meșteșugar, un ceramist. Era atât de fascinată! „Uite cât de mișto era omul care făcea figurine din ceramică și le vindea din fața atelierului!” Mi-a transmis ideea atât de puternic și atât de viu, că mi-am zis: „Ia să încep și eu să decorez căni și cești cu mici mesaje.” Cum cumperi ouăle în cofraj, câte 24, eu luam de la Metro căni colorate. Le pictam cu niște culori de hobby și le coceam în cuptorul din bucătărie.

Apoi mergeam cu produsele în sacoșă, pe la diverse magazine. Primul a fost „Interior”, de pe Calea Victoriei, un magazin cu obiecte de design interior foarte mișto, majoritatea manufacturate. Le-am dus prima tranșă de vreo 20 de căni, cu nume – Ana, Maria, Nicolae, Alexandru etc. După prima săptămână, m-au sunat: „Ana, vino, că s-au dat toate.” Cu primii bani ieșeam la bere.

Irina: Eu pe atunci eram deja la primul meu job, la Banca Națională, pe un salariu de 100 de dolari. Țin minte că… râdeam foarte mult.

Râsul continuă

Irina: Din liceu și până la 30 și ceva de ani…

Ana: Ba până azi! (izbucnește în râs)

Irina: … Am râs și ne-am simțit bine. Cred că umorul vine din familie. Râdeam tot timpul, era o hăhăială generală. Acum două zile, Ana a ținut un curs de pictură pentru un grup de oameni de marketing dintr-o companie. Era cald, o toropeală generală, iar noi nu reușeam să ne conectăm. Și ne-am gândit cum ar fi să adormim încet-încet acolo și să vină lumea să tragă de noi. Apoi, când s-a servit masa, am văzut că erau fix 14 hamburgeri, câți oameni erau la curs; pe noi nu ne incluseseră. I-am zis Anei în maghiară – că asta e limba pe care o folosim când vrem să avem o conversație privată – „noi mâncăm, da?!”. (râd amândouă)

… pe ungurește

 Ana: Bunicul nostru era neamț, iar bunica – unguroaică. Cu tata vorbim și acum în maghiară. „Încerc să vorbesc și cu fiica mea, Carolina. Ea vorbește mai puțin, dar înțelege tot.”

Irina: „Eu, cu Clara, de-abia mă înțeleg în română!” (râde)

Sunt tot felul de expresii de supărare, gen „fir-ar al naibii”, care sună bine numai în maghiară, n-ai cum să le traduci.

Primele arderi la 900°

Ana: În 2005, am închiriat un atelier în zona de case de la Gara de Nord spre Piața Victoriei. Un apartament cu două camere, la parter, unde am avut spațiu de un cuptor destul de mare, unde ardeam propriile forme (intrasem în legătură cu manufacturi de porțelan din Transilvania) la 800-900°.  Încet, încet am avut nevoie de ajutoare; am angajat un pictor, dup-aia doi.

Când am schimbat tehnica de decor, am făcut o expoziție de ceainice și cești la Cărturești, înainte de Crăciun. Am vândut absolut tot și am făcut bani frumușei.

Irina: Eu lucram în companie, dar țin minte că, la un team-building, când ne-au întrebat care e visul nostru, aproape că am pufnit în plâns. „Îmi doresc afacerea mea!” Mi-a venit cu așa un patos! Mă simțeam plafonată în joburile astea organizate. Plus că aveam fascinația pentru artă, pentru a scoate în lume obiecte frumoase, nu neapărat ale Anei.

Se naște „Wagner – Arte frumoase și povești”

Ana: La sfârșitul lui 2005 am zis: „Hai să facem împreună un magazin!”

Irina: Visam la asta de mult! Aveam o prietenă de familie care avea o afacere cu haine de copii de lux – Paco Rabanne, Armani și așa mai departe. Ne fascina personajul. Întotdeauna ne-am dorit să avem o prăvălie, legată de artă. Ne exersasem deja abilitățile de vânzare de prin 2003-2004, când am închiriat spațiu la târgurile de la Dalles. Eu făceam comerț cu lucruri de la alți artiști români și importam obiecte de  decor din Ungaria și din Grecia. Ana era cu obiectele ei.  În 2006, în ianuarie, am închiriat un spațiu, pe Bd. Carol, unde am stat cinci ani. În 2007, după ce am născut-o pe Clara, mi-am dat demisia de tot, din toate joburile.

Despre „nu”-uri, și, mai ales, despre „da”-uri, citește pe ZI DA

Primul magazin

Irina: Era o energie incredibilă în spațiul ăla de 16 m2, oamenii erau abolut fascinați, le citeai bucuria pe fețe.

Ana: Și nu mai plecau! Se așezau frumos pe fotoliu și stăteau la povești cu noi, cu mama. Pe vremea aia vindea mama. Îți dai seama cu câtă bucurie vindea mama lucrurile făcute de copilul ei! Și acum ne vin clienți care spun „Vaaai, era doamna aia atât de drăguță, vorbea așa de frumos despre voi…” Ce om de vânzări aveam! (râde) Mama e un autodidact extraordinar într-ale artelor. Azi de dimineață mă strigă din curte: „Auzi, la voi la atelier sunt două cataloage Artmark. Te rog să le găsești, că vreau ceva de acolo.” Nu-mi spune ce vrea…

Irina: Vrea ea să investească, din micuța ei pensie.

Mai cazi și în cap

Irina: În 2009, când a lovit criza, am căzut în cap… Nu știam încontro s-o mai apucăm, să mai dăm lume afară… Și atunci am ales să ne poziționăn ca un brand mediu spre lux, am mărit prețurile, am renunțat la orice obiect realizat într-o tehnică mai ieftină și ne-am rafinat un pic producția, adică am făcut doar lucruri extraordinar de bine finisate.

Ana: Altfel n-aveam nicio șansă, oricum piața era invadată de marfă de tot felul. De multe ori ni s-a dat sfatul să facem lucruri mai vandabile, adresate maselor. Dar nu poți să faci asta, ca mică manufactură. Ai Meli Melo și alte importuri la prețuri mici. Soluția este să rafinezi lucrurile încât să te adresezi cunoscătorilor. Asta ne-a salvat, deși pare utopică decizia asta, în perioadă de criză, într-o țară ca România. Am riscat maxim, ca la cazino. Dar a dat bine, că brandul a crescut.

Irina: Când ne-am dat seama că a fost o decizie bună? Acum, în 2018. (izbucnește în râs)

Drumul care se deschide

Irina: În 2010 număram monedele ca să mergem la Mega Image să ne luăm pâine. Ne mutasem în Dr. Staicovici, deci funcționam cu două locații, în care în care scădeau vânzările. Am închis-o pe cea din Bd. Carol. Dar nu trecut niciodată prin cap să renunțăm!  „Ăsta e drumul, ne descurcăm.”

Ana: Ne-a ajutat Dumnezeu (sau energia sau Universul). De câte ori am fost la limită – „Ce ne facem, vine chiria!” sau „Avem de plătit salarii” – ceva s-a întîmplat. Intrau trei clienți în magazin sau obțineam un contract. Și se rezolva. Mereu drumul s-a deschis, s-a luminat.

Irina: Între timp, ne-am dezvoltat și în paralel. Ana face și ilustrație de carte, predă în școli private. Eu fac și PR cultural.

Cafeaua de dimineață

Irina: O beau dintr-o cană cu o pisicuță, pictată manual, care încape sub espressor.

Ana: La mine sunt câteva căni și cești pe care le-a cumpărat soțul în anii 2008-2009, din magazinul de pe Bd. Carol. Soțul meu e un fost client, care a fost și încă este fan Wagner. (râde) Avem în niște nișe, în perete, serii întregi de porțelanuri. Le-am luat pe câteva – el le ținea ca la expoziție, nu le folosea – și s-au mai spart, bineînțeles. Îmi tot zice: „Iar ai luat una?! O să se spargă!” „Dar îți fac altele, care e problema?” Nu i-am mai făcut…

Pe Irina și pe Ana Wagner le puteți întâlni în persoană în atelierul de pe strada Gheorghe Marinescu nr. 4 și online pe site-ul Wagner Arte , pe Facebook  și pe Instagram

Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.

 

FOTO deschidere: Bogdan Victor Ghoerghiță



26
/09
/23

Alejandro Durán este născut în Columbia, unde a terminat actoria. Se îndreaptă apoi spre regie, lucrând câteva spectacole în țara natală. Vine la București pentru un master la U.N.A.T.C. A pus în scenă la Teatrul Național din București și se pregătește să monteze la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc. La Teatrul Metropolis a avut premiera "Sunt un criminal și un tată de familie" de Fabio Rubiano.

20
/09
/23

Cezar Antal este absolvent al Universității de Arte "George Enescu" din Iași, Facultatea de Teatru, Secția Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete. A fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, în prezent fiind angajat al Teatrului Odeon din București. A colaborat cu regizori importanți de teatru și film. La Teatrul Metropolis joacă în piesa "Disco Regret", scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs.

17
/09
/23

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropologă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România și în mai multe volume colective. „Despre memoriile femeii și alți dragoni” este cea de-a treia sa carte și prima de non-ficțiune.

05
/09
/23

În perioada 6 – 10 septembrie, la Brașov, are loc prima ediție a festivalului „CULMEA: Film și educație de mediu“, primul festival de film pe teme de mediu dedicat copiilor și tinerilor, un demers inițiat de Sabina Baciu – director festival, alături de Raluca Bugnar – director artistic și Alexandra Safriuc – selecționer scurtmetraje.

26
/07
/23

O actriță care vorbește despre frică și despre lupta cu ea, despre șoapte timbrate și despre organul ei preferat de gândire: inima, într-un interviu sub formă de alfabet care o deslușește delicat și în profunzime: Antoaneta Cojocaru.