Irisz Kovacs, regizoare: „Nu cred că trebuie să îl învăț eu ceva pe spectator“
https://www.ziarulmetropolis.ro/irisz-kovacs-regizoare-nu-cred-ca-trebuie-sa-il-invat-eu-ceva-pe-spectator/

Irisz Kovacs a absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi secţia de regie a Facultăţii de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost nominalizată la categoria „Debut” a Galei Premiilor UNITER, în anul 2022.

Un articol de Cristian Moțiu|1 septembrie 2023

Pare să aibă un timbru ludic – vizual (fără a compromite profunzimea), uneori ironic, în abordarea spectacolului de teatru… și, poate, a vieții. Voi încerca în continuare să mă lămuresc despre cât de tare mă înșel.

„Disco Regret” de la Teatrul Metropolis este despre familie și schimburi între generații, despre salvare și semnificația iubirii în circumstanțele capricioase ale unui timp prezent al izolării și singurătăților împreună. Mereu la răspântia între realitate și memorie,  spectacolul este „o baladă a nostalgiei și visării”.

Irisz, ai făcut îngrijorător (pentru un leneș ca mine) de multe lucruri, în scurt timp. Spre unde te grăbești așa?!

Ha, sunt norocoasă că am avut șansa să lucrez mult, a fost o bucurie. Încerc să fac greșeli acum, cât lumea are răbdare cu mine, asta e singura direcție precisă: să fac în continuare teatru.

Spectacolul tău de la Metropolis conectează publicul tânăr la cei ce i-au crescut și lumea va empatiza, cred, cu istoria împărtășită. Pledezi pentru o analiză lucidă a trecutului personal prin care putem recupera ce a fost valoros, oferindu-ne șanse spre vindecare și schimbare. Chiar așa se întâmplă?

S-a întâmplat de mai multe ori ca oamenii să îmi spună că vor reveni la spectacol cu mama sau tatăl lor, că vor să îi aducă să-l vadă. Asta cred că e una dintre reacțiile care mă emoționează cel mai mult, pentru că mă face să mă gândesc că dubla perspectivă din care e construit spectacolul (a protagonistului Toni și a părinților săi) funcționează, că deschide căi de acces între oameni și poate avea reverberații în realitatea lor imediată: le face un program comun, îi leagă și deschide un dialog – despre cum au fost lucrurile atunci, despre cum sunt ele acum.

Ai mai colaborat cu dramaturgul Doru Vatavului pentru spectacolul „cerul (hartă către casă)”, din seria de producții „work in progress” inițiată de Creart / Teatrelli. Acolo, echipa artistică a generat un text dramatic bazat pe improvizație și exerciții de imaginație ale actorilor, pe care le-ai coordonat și completat. Cum a fost acum?

Eu și Doru am lucrat de multe ori împreună, unele proiecte se concretizează abia acum, dar noi colaborăm constant de vreo doi ani. E un artist incredibil și un om de echipă, avem multe obsesii comune, teme recurente, umorul nostru e cam același. Am vorbit cu el despre faptul că eu lucrez mai bine la scenă când mă gândesc că va veni el să vadă, îl fac pe Doru din capul meu să râdă sau să se emoționeze și construcția curge mai lin. Mi-a zis că așa e și pentru el când scrie, se gândește ce aș putea face eu cu o anumită scenă și asta îl menține activ, îi dă idei. Ne ambiționăm reciproc. Avem multă încredere unul în celălalt – la Disco Regret am tot dezbătut finalul, dacă ar trebui să mai existe sau nu un dialog în ultima scenă. Am sfârșit prin a construi nonverbal scena scrisă de el, adică am trecut ideea lui prin filtrul meu – și suntem ambii foarte mulțumiți de modul în care se termină spectacolul.

Deși faci parte dintr-o generație pentru care atitudinea politizată e importantă, am impresia că tu eviți pozițiile moralizatoare. Unde te situezi în raport cu moda „statement”-ului?

Ce ocazie bună pentru un statement! Încerc să îmi construiesc spectacolele astfel încât ele să conțină principiile mele, chiar și politice, dar să nu se rezume la ele. Nu cred că trebuie să îl învăț eu ceva pe spectator, să îi explic ceva, și chiar dacă aș vrea, mi-ar fi foarte greu. Plec de la premisa că dacă pe mine mă apasă ceva, poate acel lucru îi doare și pe cei din jur. Și dacă au ocazia o oră jumătate să stea într-o sală întunecată, să se gândească la lucrul ăla, să se uite puțin la rana aia, asta îi poate face mai empatici și în alte aspecte ale vieții lor.

Spui undeva că, „îmi place siropul, telenovela, simetria, hăhăiala, stranietatea, tandrețea”. Ai mai adăugat ceva listei?

De ceva timp, a început să îmi placă și asimetria.

Foto: Adi Bulboacă