Andrei Șerban: În fiecare din noi există și animalul, și năzuința înspre Sus
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-serban-in-fiecare-din-noi-exista-si-animalul-si-nazuinta-inspre-sus/

Pe 27 septembrie, la Librăria Humanitas Cişmigiu, în cadrul „Întâlnirilor Yorick” a avut loc o întâlnire cu Andrei Șerban, înainte de premiera de la Opera Naţională Bucureşti, cu opera „Don Giovanni” de Mozart. Tema evenimentului a fost „Don Giovanni, cea mai periculoasă operă din lume”.

Un articol de Monica Andronescu|28 August 2017

Andrei Șerban a vorbit în fața unui public numeros, într-o librărie arhiplină, despre întâlnirea lui cu „Don Giovanni” și despre fascinația pentru Mozart. Spectacolul de la ONB are în această perioadă mai multe repetiții deschise, premiera urmând să aibă loc pe 31 august și 1 septembrie.

Mi-a fost frică de „Don Giovanni”

Vreau să spun de la început că toată viața mi-am dorit să montez această operă și mi-a fost realmente frică de „Don Giovanni”. Și cred că de fapt continuă să-mi fie frică. Pentru că este o operă pe care nu o înțeleg. Deși am montat-o, deși va fi premiera în câteva zile, în adânc nu o înțeleg, e prea misterioasă, e prea complexă, îmi alunecă printre degete, la fel ca atunci când am montat „Hamlet”. Pentru care m-am pregătit mai mult decât pentru orice. Pentru „Hamlet” m-am pregătit trei ani, pentru „Don Giovanni” m-am pregătit un an.

Lumea lui Mozart

Operele lui Mozart sunt toate alunecoase, eșuează toate oricărei caracterizări, nu pot fi definite, sunt și comice, și tragice, și dramatice, singura definiție este că sunt mozartiene. Mozart a trăit într-un timp de adâncă schimbare, sfârșitul secolului al XVIII-lea, ultima perioadă a domniei împăratului Joseph al II-lea. Suntem, deci, într-un moment în care Diderot scrie în enciclopedia sa, în epoca Iluminismului, despre „la petit femelle de l’homme”. Bărbatul era încă, deci, considerat a fi reprezentantul speciei umane. Femeile începeau încet, încet să-și asume drepturile, disputele despre egalitate defineau conflictul dintre sexe, între logica rece, rațională, pe de o parte, și inteligența pasionată a emoției, pe de alta. În „Così fan tutte” e vorba despre noua comunitate posibilă, despre idealul de egalitate, de libertate pe care Mozart îl simțea foarte adânc. Privilegiul aristocratului ancestral se zguduie. Contele din „Figaro” nu mai este atât de sigur pe puterea lui. Aristocratului i se permitea orice, avea privilegiul absolut – la fel ca politicienii de azi, la fel ca CEO din finanțe și din business de azi, care cred că totul le este permis. Ei bine, contelui nu-i mai merg afacerile. Figaro îl umilește.

Francmasoneria, o societate liberă de orice restricții

Haydn, Mozart făceau parte dintr-un grup de intelectuali care luptau pentru democrație. Francmasoneria era pe vremea aceea o societate liberă de orice restricții, unde ideile puteau circula liber, spre progres social, spre aspirații care să atingă idealul de înțelepciune, de putere a ființei și de frumusețe spirituală. O societate secretă activă politic. Haydn și Mozart au intrat în această societate, pentru că erau foarte atinși de Revoluția americană și de Revoluția franceză. La Viena însă era foarte periculos. Corespondența dintre ei era tot timpul privită de securitatea vieneză a timpului. Ea putea fi interceptată și puteau să intre în închisoare. Cenzura era încă foarte puternică. De aceea, intrând sub protecția francmasoneriei, puteau să-și dezvolte aceste idei foarte novatoare.

Lumea se schimbă, Mozart e periculos…

Când asculți muzica din Figaro este cea mai sublim de veselă, de simpatică, plină de tonus, de energie pozitivă, deși conținutul este groaznic. Melodiile sunt splendide, dar dedesubt e durere. În „Don Giovanni” și mai mult. Era periculoasă această operă. Pentru că din prima secundă a uverturii te simți încolțit, ești prins în ceva. Aristocratul Giovanni, exponent al clasei de sus – violență, viol, dorință carnală, viciu nelimitat. Ceva trebuie să oprească acest privilegiu, această exploatare a aceluia care nu cunoaște limite. Ei bine, „Nunta lui Figaro” s-a jucat de nouă ori la Viena, apoi cenzura l-a oprit, iar „Don Giovanni” de patru ori, apoi cenzura l-a oprit… Era prea întunecat, prea periculos. Un conte fără conștiință, în anul Revoluției franceze. Urmează „Cosi fan tutte”. Dezastru. Îngrozitor. A fost oprit imediat. Toată ideea asta de sexualitate liberă, de egalitate între femei și bărbați, de relații deschise era ceva imposibil. Mozart devine șomer și pleacă în alte țări să caute de lucru. Scrie menuete de două minute, doar ca să câștige bani, face, cum s-ar spune, șușe…

De ce a scris Mozart  „Don Giovanni”?

Mozart e un autor controversat pentru că a compus în același timp „Don Giovanni” și „Cosi fan tutte”, opere socotite decadente pe vremea aceea, și în același timp a compus muzică sacră, „Requiem”-ul și Messa în C Minor. Biserica ar fi vrut să-l ardă pe rug. Cine e, deci, Don Giovanni? Este un uragan care stârnește dureri, plăceri, haos anarhie, care doar distruge? Ce produce el? Ce creează el? Sau e Giovanni o forță vitală? De ce a scris Mozart „Don Giovanni”? Pentru că l-a iubit. Mozart era un geniu mult prea mare ca să-și piardă timpul cu un ticălos ordinar. L-a iubit foarte mult pe Giovanni. Într-un fel poate că se regăsea chiar pe el în Giovanni. Lui Mozart însuși, se știe, îi plăceau femeile, era om de viață și într-un fel a vrut să se înțeleagă pe el însuși. Ce înseamnă forța asta vitală? Ce înseamnă forța asta care creează ceva? Exact ca un artist. Ce înseamnă să creezi? Cât de periculos este actul de a crea? Trebuie să fii într-un fel de semi-transă ca să creezi. Creația nu vine din cap, vine dintr-un instinct, vine din adânc, vine din ceva necunoscut în tine. Oricine, un pictor, un muzician, un scriitor, când creează nu știe ce face. Habar n-ai ce faci. Eu nu cred că Mozart a știut ce face în viteza în care a scris „Don Giovanni”. Nu știa ce face, dar ceva din el, foarte adânc, se exprima. Cu o sinceritate totală, cu un sacrificiu total de a fi adevărat, de a spune adevărul despre ceva foarte important.

Dumnezeu și spiritul lui Mozart

Cine este Comandorul din final? Cel care-i întinde mâna lui Don Giovanni? Este un pământean sau este un spirit? Trimisul de sus al lui Dumnezeu. N-o să știm niciodată. În finalul „Nunții lui Figaro” sentimentul de reconciliere, de egalitate există. În „Don Giovanni” nu e așa. Muzica este ecoul unor spirite demonice care distrug. Nimeni nu e privilegiat, nimeni nu e fericit, toți sunt dependenți ca de droguri, pedeapsa e acceptată ca o ușurare. Finalul operei este extraordinar. Provoacă întrebări mai mult decât răspunsuri. Dacă ascultăm atent muzica, prezența misterului morții e infinit mai importantă decât noțiunea pedepsei. Pe vremea lui Mozart, când corul din Iad intra în scenă și cânta, lumea în sală râdea. Publicul nu era deloc terorizat de viziunea iadului. Mozart și Da Ponte au făcut asta ca să treacă de cenzura bisericii. Ei știau că este o prostie să termini cu așa un clișeu. Dar Mozart merge mult mai adânc, pentru că atinge un sentiment religios grav. Muzica devine la final exact ca-n „Requiem”, este muzică sacră. „Requiem” pe care l-a compus tot în ultimul an al vieții. Dumnezeul mistic nu e nici cel catolic, nici cel ortodox. Prin Dumnezeul masonic, unde era membru, Mozart ne sugerează un Dumnezeu care nu poate fi numit, care nu are nici nume, nici formă, nici față, nu poate fi descris prin cuvinte, dar poate fi evocat, sugerat. Evocat ca o realitate concretă, trăită. Acest Dumnezeu e spiritul lui Mozart însuși, în sensul muzicii pe care a scris-o pentru noi, cei care trăim acum.

Cum să fug de mine însumi?

De ce e opera aceasta atât de periculoasă. În secolul XVIII s-a înțeles de ce. Pentru că era mult înaintea timpului. Dar pentru noi azi, acum? Sunt două aspecte. Unul este aspectul exterior: donjuanismul. Ceea ce înseamnă plăcere, să fugi de griji. Mă duc la teatru ca să mă distrez. Mă duc la orice fel de entertainment ca să mă distrez. Distracții în politică, la televizor, la mare, peste tot, ca să fug de mine însumi, să fug de probleme, totul e o plăcere, totul e o distracție. În asta e un fel de donjuanism. De a intra într-o formă de plăcere, doar ca să uit de tot. Și e un aspect de care toți suferim. Să avem mai mult, să posedăm mai mult, să fim recunoscuți – tot ceea ce ține de această dorință imensă de a acapara e adânc donjuanist. Și apoi, e aspectul interior, care e ceva mai subtil. Pentru că e acela în care trebuie să mă întreb „Cine sunt eu?” „Și ce trebuie să sacrific eu în mine?” „Care e pericolul de dependență care mă paște?” Și descopăr că în adâncul meu nu sunt liber. Și mă uit la acest Don Giovanni și văd că era liber. Eu nu am această libertate extraordinară, niciunul dintre noi nu o are, de aceea niciunul dintre noi nu este Don Giovanni… Poate că nu era un om, poate că era un spirit trimis de undeva. Misterul continuă.

Calul negru din noi

Cine e victima? Giovanni sau femeile? Sau toți sunt victime? Ca oameni suntem între animal și înger. Există în noi toți animalul, dorința animalică. E imposibil să nu o simțim, câteodată ne e rușine de ea, dar o avem cu toții. În fiecare din noi există și animalul, și năzuința spre Sus. Gabriel Liiceanu mi-a spus că el a fost toată viața obsedat de imaginea calului negru. Ce înseamnă calul negru în noi înșine? E ceva aproape de nestăpânit. Imposibil de domesticit. Știu că e ceva care mă depășește și în același timp este o altă forță, o altă realitate, care vrea să meargă înspre sus. Năzuiesc să ating puțin coada unui înger. Donjuanismul în acest sens este între cele două forțe și asta este foarte periculos, pentru că niciodată nu știm cum s-o stăpânim pe una sau pe alta. În adânc suntem într-o profundă dilemă și acesta este pericolul. Și întrebarea nu e doar „Cine sunt eu?”, întrebarea e „Cine suntem noi, cei care suntem seduși de Don Giovanni? De ce suntem seduși de el?” Interesant ce ne atrage la el…

Nu putem distruge operele mari

Eu am o mare problemă cu criticii, și în teatru, și în operă. Adoră să mă distrugă. Adoră să spună unde am greșit. Și chiar îmi face plăcere, mi se pare simpatic, am o doză de masochism. Din toate operele pe care le-am făcut la București, toate au fost măcelărite. Aștept acum să văd ce va fi acum… Orice s-ar întâmpla însă, nici eu, nici nimeni, nu poate distruge opera. Nu putem distruge „Hamlet”, nu putem distruge operele mari. „Don Giovanni” va exista mult, mult, mult după noi… Fiecare generație trebuie să regăsească în marile mituri ceva care este despre ei înșiși, care e despre lupta lor în viață, despre problemele lor, despre idealurile lor. Noi doar ne-am făcut datoria să exprimăm ce avem de exprimat. În secolul XVIII, era un contract între Mozart și publicul lui, un contract imposibil astăzi, când suntem în secolul 21. Dar Mozart există și azi și ne spune ceva azi. Deci contractul este între Mozart și secolul 21. Tot ce-am încercat să facem a fost să transpunem cu tot respectul această operă ca să fie înțeleasă și simțită azi, acum. Dacă am reușit asta, ne-am făcut datoria.

Foto: Mihaela Petre

08
/10
/17

Pe 6 octombrie, la Librăria Humanitas a avut loc o întâlnire deschisă cu actorul Victor Rebengiuc în cadrul Întâlnirilor Yorick. Într-o sală arhiplină, artistul a vorbit despre România de azi, despre motivele care l-au făcut să nu accepte să filmeze în „Moromeții 2” și despre „generația de aur”.

01
/10
/17

REPORTAJ „Linişte! Motor! Se filmează!” – o după-amiază pe platoul de filmare la „Moromeţii 2”, pe care regizorul Stere Gulea îl realizează în aceste zile chiar în satul Talpa şi în legendara casă folosită în clasicul film de acum trei decenii.

28
/09
/17

Pentru turistul care pune pentru prima dată piciorul în Asia, Thailanda e o altă planetă. Cu amestecul lui fascinant de zgârie-nori și mizerie, cu aglomerația lui teribilă, cu tuk-tuk-urile care se strecoară peste tot și trenurile suspendate, cu mâncarea preparată în plină stradă, cu aromele lui tari, cu ghirlandele de flori, cu templele ca-n povești, Bangkokul nu seamănă cu nimic.

13
/08
/17

Apune soarele peste blocurile din cartierul Titan și, din fața Cinematografului Gloria, se aud cele mai frumoase cântece interbelice. Celebrele „Ilona” sau „Zaraza”, cântate de vocea inconfundabilă a tenorului Robert Nagy, se aud până departe peste Parcul IOR. În fiecare weekend, până pe 3 septembrie, de la ora 19.30, spectacolul „Grădina Gloria” în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză se joacă în fața Cinematografului Gloria, iar accesul este liber.

03
/07
/17

Povești de dragoste care s-au sfârșit în valurile mării, o lume colorată, cu arome orientale, în care s-au amestecat turci, greci, tătari, evrei și bulgari, cel mai mare port la Marea Neagră, Cazinoul, cu strălucirea lui desuetă, faleza și… marea. Constanța e orașul oprit în timp.

15
/06
/17

La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu de anul acesta, Mikhail Baryshnikov prezintă un one-man show intitulat „Brodsky/Baryshnikov”, în regia lui Alvis Hermanis, bazat pe poemele poetului rus Joseph Brodsky. Cele două reprezentații sunt programate pe 15 iunie, ora 22.00, și 16 iunie, ora 18.00.

Page 1 of 512345