BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele – asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.
Un articol de Georgeta Filitti|22 martie 2016
La 23 martie 1847, din joaca unui băietan Drugănescu (cu o puşcă umplută cu câlţi ori, după alţii, cu chibrituri suedeze) s-a aprins acoperişul casei din faţa bisericii Sf. Dumitru de Jurământ. Restul a făcut vântul. 40 de zile au ars, cu vâlvătăi sau mocnit, zece mahalale numai din Vopseaua Roşie, locuită majoritar de negustori, şi au pierit 15 oameni. 2000 de clădiri s-au făcut scrum (385 de prăvălii cu etaj, 1072 fără etaj, 85 de hanuri; dintre acestea amintim: hanul Roşu, Mustacov, Mărgărit, Sf. Gheorghe Nou).
S-au constituit rapid comisii de evaluare a pagubelor, formate mai ales din negustori (G. Opran, M. Califarov, I. Calenderoglu, N. Xantos, Anghel Hagi Pandeli, Apostol Braşoveanu, Ghiţă Muzică). Comisiile au avut vârtos de lucru: cum să dovedeşti că Fr. Zilnes, casierul teatrului, a pierdut 500 de galbeni sau „Marghioala, fată mare, cu două case de câte 400 de lei, fără părinţi, săracă, pierduse 7000 de lei”? Lui Nae Ogrădeanu, slujbaş, i-au ars lucrurile şi o casă de 3000 de lei dar „n-are trebuinţă” fiindcă are moşie şi un capital de 5000 de galbeni. Mai erau şi dovezi date la întâmplare: „Aducătoarea acestui înscris al meu este Catinca slujnica, căreia i s-au ars lucrurile la mine acasă cu focul întâmplat la 23 martie şi spre mărturie s-au dat aceasta”.
Cei mai eficienţi, e adevărat, aveau şi un număr redus de cazuri, au fost consulii francez şi englez. Aşa, era semnalată văduva Binoches cu fiica, proprietarele unui pension pentru copii evrei (pierduseră 300 de galbeni), văduva farmacistului Dresnand îşi văzuse casa arsă şi mobila distrusă (1100 galbeni), moaşa Clement din Hanul Papazoglu, venită de la Focşani, nu mai avea bagaj, pastorul luteran Czarnay şi fiica lui care conducea o şcoală particulară pierduseră 250 de galbeni. „Marşanda de mode” Schalar Pappe îşi văzuse irosită marfă de 880 de galbeni; Franz Gebauer, faimosul maestru de pian şi negustor de instrumente muzicale şi de note, cu soţia şi doi copii „au pierdut tot”, adică 400 de galbeni.
Oricum, din 2891 de persoane reclamante, au fost despăgubite, până la mijlocul lunii mai, 1559. Să observăm că cea mai mare stăruinţă au depus-o părinţii cu fete de măritat, şi de cele mai multe ori au avut câştig de cauză. Aşa, Ivancea Cavafu. Din mahalaua Lucaci, cu două case mici, a câte 250 de lei fiecare, îi arsese „tot calabalâcul” şi a rămas „cu două fete de măritat… se pregătise de zestre”.
Au mai fost despăgubiţi, cu sume variind între 100 şi 10 000 de lei, negustori ca Anastase Gheorghiu (mahalaua Sf. Nicolae), Athanase Cazoti (Sf. Gheorghe Vechi), Enache Şalvaragiul (Vergului); apoi Saie Ovreiu telalul, Ioanid tipograful, Bedros tutungiul ş.a.
E interesant de amintit că în mahalaua Sf. Dumitru, de unde pornise focul, s-au înregistrat şi cele mai multe contestaţii, prelungite ani de zile şi rămase nesoluţionate, de parcă funcţionarii îi socoteau vinovaţi în corpore pe locuitori. Nu-i mai puţin adevărat că unii făcuseră cereri repetate (o văduvă „a fost ajutată şi mai cere”), altora, la o cercetare mai atentă „li se cade oareşce” (Elena, văduva vornicului Bălăceanu).
Statul a obligat instituţiile şi particularii să contribuie la constituirea fondului de despăgubire, între care Mitropolia, funcţionarii publici şi militari (cu leafa pe o lună). Ofrandele benevole au fost numeroase, de la vodă Bibescu (cu 193 200 lei) la Uţa femeia (312 lei). S-au strâns astfel 3 123 295 de lei din care s-au distribuit 2 587 864. S-au trimis bani şi din Moldova (Costache Negruzzi, 1000 lei), din provincia munteană (epitropia oraşului Alexandria, 6482 lei, mânăstirea Mărgineni, 54 200 lei). Apoi dr. Ştefan Hepites a decis ca banii rezultaţi din vânzarea broşurii sale consacrate virtuţilor terapeutice ale apelor de la Balta Albă să ajungă la sinistraţi. La fel, Teatrul Naţional din Iaşi a dat un spectacol cu Femeile savante de Molière, în beneficiul aceloraşi nevoiaşi. Publicaţiile „Vestitorul românesc”, „Gazeta Transilvaniei”, „Albina românească”, „Bukarester Deutsche Zeitung” au deschis liste de subscripţie. Numai la Craiova s-au adunat în acest fel 2 500 de galbeni (un galben era cotat la 31 de lei).
Şi din afara hotarelor ţării au venit ajutoare: ţarul Rusiei, sultanul turc (cu 3000, respectiv 5000 de galbeni), bancherul Rotschild din Viena, negustorii braşoveni, administraţia vapoarelor austrice etc. Negustorii din Leipzig (Lipsca de altădată), constituiţi în comitet de ajutorare, au făcut mai mult: în afara unei sume consistente ca ajutor pentru sinistraţi, au acordat un împrumut pe trei ani tovarăşilor lor de afaceri bucureşteni pentru refacerea stocurilor de mărfuri în valoare de un milion de dolari.
Dincolo de solidaritatea exemplară, incendiul a obligat autorităţile şi la o sistematizare mai riguroasă (case de piatră aliniate, desfiinţarea şandramalelor, a coşarelor şi cocioabelor de tot felul) şi instituirea, nu doar pe hârtie, a unui sistem de pază împotriva incendiilor, monitorizat din ceea ce avea să devină, peste ani, un muzeu: Foişorul de foc.
