EXCLUSIVITATE Actriţa Elena Caragiu, soţia lui Toma Caragiu, împărtăşeşte povestea ei, din viaţă şi din teatru, cu Radu Beligan.
Un articol de Monica Andrei|21 iulie 2016
Căsnicia dintre Elena şi Toma Caragiu a durat până la moartea actorului, în 1977 când un cutremur nemilos i-a despărțit. Au fost căsătoriți 13 ani. Apoi ea a plecat în Franţa într-o excursie. Acolo a cerut viza și a zburat spre America. După decesul soțului său, a avut forța să o ia de la capăt în alt colț de lume, unde trăiește și astăzi. S-a căsătorit cu americanul de origine română Ion Stoica (pe numele american – John Chester), inginer, pe care l-a cunoscut la New York, în 1978, la un an de la decesului soțului său.
Vestea morții celui care i-a fost prieten de familie și mentor în teatru, Radu Beligan, a determinat-o să scrie o emoționantă scrisoare, pe care Ziarul Metropolis o publică în exclusivitate:
„Povestea mea cu Radu Beligan a început demult …
Totul se datorează unchiului meu actorul Mircea Constantinescu, alintat în teatru “nea Ciulică” care, era atunci, prieten vechi și bun cu Radu. Nenea Mircea avea ochii familiei Constantinescu (moșteniți din partea bunicii mele Elena). Aceeași culoare cu ai mei, de un albastru verzui intens, și păreau tot timpul că râdeau ștrengărește. Nea Ciulică era un copil mare.
Aveam 14 ani când mama m-a dus prima dată la el în vizită. I-a plăcut mult cum recitam ”Floare albastră” de Eminescu. Ne-a vorbit despre greutățile vieții de actor. La plecare mi-a spus cu blândețe și modestie: “Mimi, mie nu mi-a plăcut cartea, dar tu ești premianta școlii, excelezi la matematică și astronomie, ai cap bun, gândește-te ce faci cu el! Am să te invit la o repetiție și apoi te voi prezenta celui mai bun prieten al meu, Radu Beligan”.
Peste o săptămană ne-a invitat să vedem o repetiție un spectacol cu o piesa bulevardieră, în care juca el. Piesa era cam prafuită și desuetă, dar el avea un rol mic de “compoziție” care, ca de obicei, devenea o mică bijuterie actoricească, când juca. Am hotărât atunci că teatrul nu e interesant, că mă va plictisi, că nu este pentru mine. Bineînțeles că părinții mei s-au bucurat să afle că scăpasem de “ideea fixă” cu actoria. Auziseră de turneele lungi în provincie, de frigul din culise, și mai ales, de stilul de viață al actorilor care nu se potrivea cu felul cum fusesem eu crescută și educată.
Dar când nenea Mircea m-a dus la Teatrul de Comedie la cabina lui Radu Beligan, totul s-a schimbat în viața mea. Îl întâlnisem pe “Vrajitorul din Oz”… Apoi, de-a lungul anilor, am hotărât împreună că el va fi mentorul meu în teatru. Nu bănuiam atunci că vom rămâne prieteni pe întrega viață. Era ca nimeni altul, în România tinereții mele. Radu mi-a demonstrat prin propriul exemplu, prin inteligența și entuziasmul său contagios, ce viață interesantă și excitantă poți avea ca actor. Mi-a arătat că poți fi actor și, în același timp, și om de cultură. Că poți deveni, cu voință, disciplină și răbdare, stăpânul propriului tău destin actoricesc.
Radu Beligan mi-a inspirat de asemenea, împreună cu soția sa, și prietena mea, Marica Pop- Beligan, dragostea pentru poezia și cultura franceză (de fapt ,o veche pasiune a mea). Port în suflet amintirea după-amiezelor de toamnă petrecute în casa lor, împreună cu Domnica Pellea și cu fetița ei, Oana, care era micuță, atunci. Azi este o mare actriță. Am fost tare apropiate toate trei, în anii aceia: Marica, Domnica și cu mine. Ni se spunea “cele trei grații ”. Eram, de fapt, inseparabile.
Domnica Pellea (n.red. – soția lui Amza Pellea) era și ea o femeie tânără, deosebit de inteligentă și de frumoasă. Avea o față smeadă, ochii verzi superbi de pisică, și un păr negru, pe care Marica i-l peria, în timp,ce eu le încercam răbdarea, cântându-le “La cousine de Bucarest”. Era o adaptare la “Hai iu iu, iu iu” după Maria Tanase, scrisă de Marica. De fapt, textul scris de Marica a fost o surpriză pentru mine. Plecam curând la Paris să înregistrez un disc. Marica a fost o talentată și neprețuită prietenă.
Hai, să lăsăm vechile amintiri și să revenim la întâlnirile recente!
Sfârșit de septembrie 2009, o zi de toamnă rece la București.
Așa cum promisesem cu un an înainte, în 2008, când m-am întors după 32 de ani din America, am revenit în țară. Cu un an în urmă, notasem telefonul lui Beligan, dar nu am avut timp să-l sun. L-am văzut pe afișe prin București și am fost impresionată de longevitatea și energia lui.
Era după masă, când l-am sunat la telefon. Mi-a răspuns și mi-a recunoscut vocea după 32 de ani: “Mimi, tu ești? Bine ai venit, draga mea!”Apoi mi-a precizat cu o voce tinerească: “Mimi, am 91 de ani, și joc mai mult ca în tinerețe”. M-a invitat să vin să-l văd imediat!
Când am intrat la el, în apartament, Radu s-a ridicat imediat din fotoliu și m-a sărutat pe amândoi obrajii de două ori, la fel ca odinioară….. Mi s-a părut neschimbat. Dulceața sa proverbială a rămas aceeași. Totul în jurul lui emana un farmec lipsit de vulgaritate, o siguranță a inteligenței conștiente de sine și aceeași nonșalanță și umor fin.
Încerc să-mi explic de ce mi se părea acum chiar mai fermecător decât acum 32 de ani, mai inteligent, mai interesant. Poate era fragilitatea, detașarea și profunzimea vârstei? Probabil că maturitatea și experiența de viață ne îmbogățește uneori paleta personalității. Era incredibil de alert, de lucid și atent, uimitor de calm și de gentil. Mă gândeam că apropierea de moarte le dă unor oameni aleși o noblețe, o clasă deosebită.
M-a intrebat imediat: “Mimi, ce s-a întâmplat cu terenul și casa voastră de la Periș?” I-am spus că au fost confiscate, apoi vândute. Am pierdut tot. Ultima dată când ne văzusem, înainte de cutremur, fusese la o vizită a lui Radu cu Marica și fetițele lor, ca de obicei, la noi la țară, la Periș. Radu nu uitase, ținea minte cu uimitoare precizie, multe detalii despre acea proprietate, despre grădina și livada ei.
Am vorbit apoi despre Marica. Pozele ei erau peste tot la el în casă. Mi-a povestit că a fost bolnavă și a murit tânără, lăsându-i pe Lamia și pe Raluca în grija lui. Apoi a spus cu mare tristețe: “Pe Amza și pe Domnica, i-am pierdut pe amândoi! Mimi, mai ții minte verile la mare cu ei?”
Oare cum le-aș fi putut uita? I-am reamintit când am venit cu nea Ciulică cu vreo “100 de ani în urmă”….la el în cabină. Eram încă elevă la liceu, aveam 16 ani! Am zâmbit amândoi, depănând amintiri despre turneele cu Teatrul de Comedie, cu nea Ciulică, nea Mișu Balaban sau nea Nae Gardescu. Personaje unice, cu bancurile lor și acele “practical jokes”; toate au dispărut odată cu ei, cu naivitatea și inocența lor, cu veselia lor lipsită de grijile și de stresul actual.
Mi-amintesc de acele superbe spectacole: “Rinocerii”, “Insula”, sau “Ziariștii” lui Mirodan…
Adio, tuturor care au plecat dintre noi: Fory Etterle, Jules Cazaban, Ștefan Ciubotărașu, Vasilica Tastaman, Iani Cojar, Geo Barton, George Vraca, Vasiliu Birlic, Mircea Șeptilici!…
Adio, Amza, Toma, Marica, Domnica! …
Ce norocoasă am fost să joc cu ei și să-i cunosc!
O ultimă îmbrățișare de despărțire pentru prietenul și mentorul meu pe viață, Radu Beligan, un mare actor, un suflet generos, și un om de cultură genial!
