Alina Petrică și Aglaja Veteranyi. O întâlnire
http://www.ziarulmetropolis.ro/alina-petrica-si-aglaja-veteranyi-o-intalnire/

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Alina Petrică are 27 de ani. Joacă în „Aglaja”, la Centrul Cultural „Bălcescu”, în „Mon Cabaret Noir”, la Teatrelli, în „(D)efectul Placebo”, la Teatrul Naţional, în „Îmblânzirea scorpiei”, la Teatrul de Comedie, şi este, din acest an, angajată a Teatrului Mic din Bucureşti.

Un articol de Alina Vîlcan|20 Decembrie 2016

Pe Alina Petrică am cunoscut-o astă-vară, nu cu mult înaintea Festivalului Național de Teatru în care urma să participe cu „Mon Cabaret Noir”, în regia lui Răzvan Mazilu. Am vorbit atunci, printre altele, despre ce înseamnă să joci într-un musical în Bucureștiul lui 2016 și am aflat că există public și la noi pentru astfel de spectacole. Recunosc, e singura formă de teatru de care, fără să știu de ce, stau departe. Dar ea, Anca Florescu, Ilona Brezoianu și Ana Bianca Popescu reușesc de fiecare dată să umple sala teatrului din Piața Lahovari.

Apoi, am văzut-o pe Alina Petrică pe scena Galei HOP, de la Costinești, cu o adaptare după Shakespeare. Ca și anul trecut, nici de această dată nu avea să câștige niciunul dintre premii, dacă nu am pune la socoteală premiul revistei Thespis, acordat de tinerii teatrologi. N-are ea noroc la Costinești și basta.

În schimb, tot în 2016, Alina era selectată, la Cluj, în programul „10 pentru film” din cadrul TIFF, și primea premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de la Piatra Neamț – Pledez pentru Tine(ri), pentru rolul Aglaja din spectacolul cu același nume.

În toamnă, când deja se lăsase bine frigul, am întâlnit-o pe Alina Petrică, întâmplător, pe aeroportul din Timișoara. Amândouă mergeam, de fapt, la Arad, la Festivalul Internațional de Teatru Clasic, eu ca să scriu, ea ca să joace, alături de trupa Teatrului de Comedie din București, „Îmblânzirea scorpiei”, în regia lui Gelu Colceag. Pe drumul spre Arad, mi-a spus că între timp se angajase la Teatrul Mic, din strada Constantin Mille.

Întoarsă apoi la București, aveam să văd „Aglaja”, la Centrul Cultural „Bălcescu”, după romanele Aglajei Veteranyi (concept și coregrafie: Ștefan Lupu; dramatizare: Alina Petrică), un spectacol atipic, care te pune în fața unei Aglaja cât se poate de credibile și de expresive; ca spectator, uiți parcă de orice convenție și nu ai nicio îndoială că fata cu păr blond și ochi extravagant de mari e Aglaja Veteranyi, Aglaja din familia de circari, Aglaja în toată nebunia și splendoarea, Aglaja ale cărei cuvinte sună ca de pe altă lume, Aglaja alintată, Aglaja abandonată, Aglaja adolescentă… Și textul, îți zici, oare cum să alegi din tot ce romanciera aceasta stranie a scris? Știi că inițial Alina Petrică o jucase pe Aglaja în liceu, cu trupa de teatru din Piatra Neamț, orașul ei natal, pe atunci se foloseau de textul cu care Radu Afrim montase „De ce fierbe copilul în mămăligă” la Odeon, câștigaseră concursuri de teatru și festivaluri de tineret cu acest spectacol și Alina știuse mereu că atunci când va crește o va aduce pe scenă din nou pe Aglaja. Și iat-o, în 2016, pe Aglaja la Centrul Bălcescu!

Actrița și Aglaja

Este „Aglaja” spectacolul de până acum de care ești cel mai legată?

Da. Nu am cum să nu fiu. De când eram în liceu, în trupa de teatru din Piatra Neamț, și jucam spectacolul nostru de atunci, am zis că, dacă voi deveni actriță, Aglaja va fi rolul cu care voi debuta. Nu s-a întâmplat chiar așa, dar am vrut să îl fac.

Pentru acest spectacol, ai făcut singură dramatizarea?

Da, eu am dramatizat cele două romane de Aglaja Veteranyi – „De ce fierbe copilul în mămăligă” și „Raftul cu ultimele suflări”. Dincolo de asta, a fost o muncă de echipă, toți am participat la căutările pentru „Aglaja” – ce fac aici, cum fac, cum pot să scot în evidență gândul ăsta sau celălalt… Și Ștefan Lupu a fost cel care a dirijiat toate căutările noastre. De text, m-am ocupat eu. Nu a fost chiar greu, pentru că ambele romane mi se par foarte teatrale. Mai complicat a fost să nu las textul să minimalizeze spectacolul. Pentru că doar citind cartea ai senzația că e suficient; e un text extrem de bogat, suprarealismul de care dă dovadă e incredibil, ai senzația că mai mult de atât ce poți să vezi. De fapt, aici a fost provocarea spectacolului. Ce pot să fac mai mult decât frumusețea asta pe care a putut ea să o scrie? Lumea spune că am reușit. Și mă bucură. Mă bucură că am reușit să împingem și mai mult limitele acestui text și să scoatem în față lucrurile așa cum au trecut prin noi, cum am putut noi să filtrăm textul.

aglaja

Te vezi și regizând peste o vreme?

Nu știu. Sincer, vreau să joc. Să cunosc cât se poate de multe partituri și să-mi depășesc cât se poate propriile limite.

Amintiri din trecutul apropiat

Cât de ușor ți-a fost să intri la UNATC, după experiența trupei din perioada liceului?

În clasa a XII-a, am avut parte de un an de liniște, în care m-am focusat doar pe școală. Nu am vrut să mă pregătesc cu nimeni pentru facultate. Cu câteva săptămâni înainte de admitere, mi-am făcut singură repertoriul și cu câteva zile înaintea examenului am venit la București. M-am întâlnit cu actrița Alina Grigore de câteva ori, mi-a dat câteva sfaturi și mi-a propus să mă vadă și profesorul ei de actorie de la clasă. A fost o întâmplare la care acum mă gândesc și râd, dar atunci m-am speriat destul de tare. Țin minte că mai erau două zile până la prima probă de la Actorie când m-a văzut acest profesor. Eram ori emoționată, ori timorată, nu mai știu ce s-a întâmplat, însă eram destul de vulnerabilă când ne-am întâlnit. Simțeam că nu îi place deloc ce vede și că i se pare foarte prost. Nu mi-a spus-o. Dar din cum se uita la mine și din ce simțeam că ar gândi, am dedus. La finalul întâlnirii, mi-a zis cu o voce caldă că poate ar trebui să dau totuși la Marionete-Păpuși. Să nu dau la Actorie, pentru că îi par mult prea firavă pentru această meserie. În momentul acela creierul meu s-a blocat. Mi se spuseseră multe lucruri până atunci, însă numai firavă nu mi se spusese că aș fi. În niciun caz. Și în continuare mi se spun multe, dar nu că aș fi firavă sau prea vulnerabilă pentru vreun rol. Și m-am dus acasă, nu am mai vrut să mă mai întâlnesc cu nimeni. Am plâns, cred că nu am dormit toată noaptea. Apoi mi-am dat frumos două palme, m-am dus la admitere și am intrat. Dar am fost destul de bulversată, și pentru că mă gândeam: „Doamne, de ce nu am lucrat cu cineva?”. În jurul meu, auzeam tot felul de voci care lucraseră cu profesori, cu actori profesioniști. Dar am intrat. O altă întâmplare amuzantă a fost, la polul opus, că după prima probă de admitere, cea de poezii și de povestire, unul dintre colegii mei din trupa de teatru, care era student în facultate, a venit la mine și mi-a spus că doamna Olga Delia Mateescu, care era în comisie, a vrut să mă pice pe motiv că am prea multă încredere în mine. Iar un copil la început de drum, viitor student, trebuie să se lase manevrat. O opinie care se bătea cap în cap cu cealaltă opinie.

În urmă cu numai doi ani, absolveai masterul la UNATC. Ce îți amintești din perioada studiilor? La clasa cui ai fost?

Doru Ana mi-a fost profesor de an, iar Puiu Șerban a fost profesorul de grupă. Nu sunt foarte mulțumită de facultate. Sistemul nostru de învățământ, mai ales cel de la facultatea din București, are multe lipsuri și am simțit în fiecare zi asta. Sunt și multe lucruri pentru care pot să le mulțumesc profesorilor mei, dar din păcate sunt mult mai multe pentru care nu am de ce să le mulțumesc. Privind studenți care au terminat la alte facultăți, ca tehnică și ca meserie și ca avânt în meserie, e o diferență mare și nu e una pozitivă. Dar this is it. Nu mai am ce face, nici nu e ceva care m-a afectat foarte tare. Am văzut că nu se face treabă la clasă, m-am dus la secția de coregrafie, m-am împrietenit cu oamenii de acolo și am colaborat destul de puternic. În același timp, simțeam că pot și că vreau mai mult și m-am dus la Școala Populară de Artă, unde am început un curs de Improvizație Jazz, în paralel cu facultatea. Pentru că, din păcate, aveam timp. Mi-a prins bine. În același timp, nu am vrut să merg la audiții, nu simțeam că mă pot prezenta cum trebuie. Prima audiție pe care am avut-o într-un cadru profesionist a fost după ce am terminat cei doi ani de master – audiția pe care a făcut-o Răzvan Mazilu, în cadrul FNT 2014, pentru West Side Story. Chiar dacă din greșeli înveți, eu până atunci nu mă simțisem capabilă. Sunt și destul de critică și, până nu știu eu că aș fi așa cum mi-am dorit să fiu, nu mă bag.

Ai luat vreodată în calcul ideea de a face facultatea în altă parte?

alina-petrica-01Am luat în calcul toată perioada liceului ideea că eu voi face facultatea la Cluj. Când generația lui Ștefan Lupu era în facultate, la clasa domnului Bács Miklós, eu eram în liceu și căscam ochii pe la festivalul de teatru din Piatra Neamț. Și veneau acolo cu niște spectacole… Numai că mi-am dat seama că ar fi trebuit, în momentul în care terminam liceul, să mai aștept încă un an ca să dau admitere pentru clasa domnului Bács. Și pentru că mă stăpânește și o puternică lipsă de răbdare, am zis că nu pot. Eu, dacă nu fac teatru acum, mor. Sau nu o să mai fac niciodată. Drept urmare, am dat la București. Nu îmi pare rău. Dar în același timp cred că mi-ar fi fost mai ușor și m-aș fi regăsit cumva eu pe mine și m-aș fi acceptat altfel la Cluj. Deși ce trebuie să înțelegi sau să cunoști tot înțelegi. Acum depinde de tine și de alegerile tale, dacă vrei să-ți fie mai ușor sau mai greu.

Așadar, în anii de studenție nu ai jucat…

Nu. Doar în facultate și doar micile spectacole pe care le făceau cei de la coregrafie. Dar nu am avut nicio colaborare în teatrul profesionist în timpul facultății. Nici măcar figurație nu am făcut niciunde.

Nu te dezamăgea asta?

Ba da, mai ales că mulți dintre colegii mei nu numai că făceau figurație, dar aveau și roluri în teatrele de stat și în tot felul de spectacole independente. Într-un fel, mi-era ciudă, pentru că unii dintre noi eram la școală, unde îi așteptam să vină și ei. În același timp, știam că eu nu vreau să ies, că vreau să profit de școală cât pot de mult.

Dacă până la „West Side Story” nu mai merseseși la nicio audiție, ce ai mai făcut între acest spectacol și „Mon Cabaret Noir”, pe lângă „Aglaja”?

Am mai avut o colaborare cu regizoarea Doina Antohi, care a făcu împreună cu zece dintre noi, tineri care am terminat la UNATC aproape în aceeași generație, un spectacol independent, „Intuiția masculină”, după texte americane scurte, care s-a jucat la Godot Cafe-Teatru. Tot anul trecut, în aceeași perioadă în care spectacolul „Aglaja” avea premiera oficială și cu acte în regulă, ieșea și „(D)efectul Placebo”, în cadrul proiectului 9G de la Național, care e tot un spectacol făcut pe coatele și genunchii noștri, chiar dacă e într-un cadru profesionist. Noi am scris textul, Ștefan Lupu ne-a regizat. E foarte personal tot ce se întâmplă și acolo, ceea ce înseamnă că e ceva care mie îmi place foarte mult. Am mai avut o colaborare cu teatrul În Culise, câteva mici concerte de jazz…

Mai cânți jazz?

Când se ivește ocazia. Dacă mă întâlnesc cu un muzician care are chef să mă acompanieze, cânt. De exemplu, anul trecut, în cadrul Galei HOP una dintre cele mai frumoase întâmplări a fost o întâlnire pe scenă cu domnul Lucian Sabados (n.r. – directorul Teatrului „Maria Filotti” Brăila) la pian, și eu la voce. Și a fost o întâlnire de bun augur pe care am continuat-o și în timpul Festivalului Naționat de Teatru de anul trecut, într-una dintre seri, la crâșmă. Am tras o cântare scurtă și de efect la Burebista, unde s-au ținut seratele de după spectacole. Amintiri…

De când eram în liceu, în trupa de teatru din Piatra Neamț, și jucam spectacolul nostru de atunci, am zis că, dacă voi deveni actriță, Aglaja va fi rolul cu care voi debuta. Nu s-a întâmplat chiar așa…

Foto: Adi Bulboacă, arhiva personală a actriței

22
/12
/16

Scenograful Ștefan Caragiu, decan al Facultății de Teatru al UNATC București, crede că talentul se împarte în mod egal pe generații. Consideră că studenții au dreptul și chiar obligația de a se revolta atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum trebuie.

20
/12
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Alina Petrică are 27 de ani. Joacă în „Aglaja”, la Centrul Cultural „Bălcescu”, în „Mon Cabaret Noir”, la Teatrelli, în „(D)efectul Placebo”, la Teatrul Național, în „Îmblânzirea scorpiei”, la Teatrul de Comedie, și este, din acest an, angajată a Teatrului Mic din București.

19
/12
/16

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI. Dorotheea Petre (aproape 36 de ani) este bine-cunoscută publicului cinefil din ţara noastră, din pelicula „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” (2006).

13
/12
/16

Emanuel Pârvu, membru al juriului care a selectat zece actori tineri pentru spectacolul aniversar al Teatrului Metropolis, este convins că noua generație de actori poate fi încurajată prin șansă. La rândul său, își amintește în rândurile care urmează cum la început de drum a avut ocazia de a învăța de la oameni de teatru precum Victor Rebengiuc, Marcel Iureș și, mai ales, Liviu Ciulei.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

Page 1 of 2212345...1020...Last »