Vlad Cristache este unul dintre cele mai importante nume din noua generaţie de regizori, spectacolul lui „Deşteptarea primăverii” fiind nominalizat în acest an la categoria Cel mai bun spectacol, la Gala premiilor UNITER.
Un articol de Monica Andronescu|10 iulie 2018
A debutat în urmă cu opt ani, iar în acest timp a montat pe cele mai importante scene din București și din țară. Crede că regizorul este înainte de toate un meșteșugar, un artizan, și-i place să spună povești. A montat în aceeași măsură texte clasice și contemporane, fiind preocupat în primul rând de temă și mai puțin să se încadreze într-un curent. Montările lui au forță și este, cu siguranță, un creator puternic și autentic, care are un important cuvânt de spus în regia contemporană. Una dintre cele mai recente creații ale lui, prezentată în cadrul FITS 2018, este spectacolul „R.U.R. (Rosum’s Universal Robots)”, pus în scenă la secția germană a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, de la care a și pornit discuția noastră… Într-o superbă după-amiază, în Sibiu, am vorbit despre lumea golită de sentimente în care trăim, despre luptele absurde din „tranșeele” din lumea teatrului și despre căutări artistice autentice.
Te sperie ideea că trăim într-o lume care se robotizează? De-asta ai montat spectacolul „R.U.R. (Rosum’s Universal Robots)”? Respiră în el un aer de sfârșit de lume…
Mi-am dorit să fac un spectacol în care să pot să mă joc cu toate clișeele din filmele SF care mi-au plăcut mie. M-am gândit că ar fi foarte tare să fac un „Blade Runner”, dar la teatru. Pe urmă am găsit textul acesta al lui Čapek, pe care l-am adaptat. Dar da, cred că trăim într-o lume fără comunicare directă, fără oameni care să se uite ochi în ochi și fără sentimente. Cumva sentimentele se tasează și dispar, atât în lumea din jur, cât și în lumea teatrală. Mi se pare că ne preocupăm foarte mult de orice altceva în afară de sufletul nostru și de dragoste. Poate e ceva vetust și naiv ce spun eu acum, dar eu cred în asta. Ce te definește ca om? Asta e întrebarea pe care ar trebui s-o ridice spectacolul. Cum trasezi diferența dintre mașinărie și om? Care e acel ceva definitoriu, care te face să fii om? Și răspunsul pe care l-am dat eu e dragostea. Cred că e important să spunem astfel de povești, mai ales în societatea asta cinică în care trăim noi. Pentru că doar așa mai există o șansă ca roboțeii în care ne transformăm să se întoarcă la un moment dat la dragoste.
Ce anume ne face să devenim roboței? De ce începem să ne transformăm în roboței?
Forma de conviețuire socială în care ne manifestăm, capitalismul, e ceva ce te transformă într-un animal egoist, care trăiește într-o junglă, în care, ca să supraviețuiești, trebuie să-l omori pe celălalt. Și atunci, toată lumea e împinsă de la spate ca, pentru a avea succes, să calce pe cadavre. Suntem disperați după succes personal, în orice domeniu, pentru că așa am fost învățați să ne dorim în viață: să fim cineva… nu putem să fim fericiți având o viață simplă și o familie normală. Asta nu mai e un model de urmat în societate. Modelul e, în schimb, să ajungi „cineva”. Și descoperi curând că nu prea poți să fii cineva fără să dai din coate…
Faci și tu asta? Dai din coate?
Fără să-mi propun, da, fac asta. Dar mă lupt să mă păstrez cât mai normal. De-asta întotdeauna mi se pare aiurea când vorbim despre Artiști cu A mare și-i urcăm pe un piedestal. Cred că artistul ar trebui în primul rând să-și conștientizeze calitatea de artizan care-și folosește uneltele meșteșugului lui ca să-și deschidă sufletul. Normal că fac și eu asta, într-un fel, pentru că altfel n-am cum. Am observat asta la lumea teatrului: când ești la început, ești disperat să lucrezi, să ai o constanță în lucru, să intri în sistem, iar apoi îți dai seama că nu mai ești atât de liber, că nu-ți mai aparții. Ești cumva obligat să faci patru spectacole pe an, pentru că, dacă nu le faci, ieși din sistem. Asta e un dat al felului în care e organizat sistemul teatral la noi… Ceea ce mă obligă pe mine, vrei-nu vrei, să mă transform într-un mic roboțel.
În generația ta, tu ești un creator special și faci cumva notă discordantă. Dar vreau să te întreb dacă simți că faci parte dintr-o generație artistică?
Nu neapărat dintr-o generație care crede în aceleași idei artistice… Nu cred că putem vorbi aici de un „nou val”, ca în filmul românesc. Deși există oameni care au căutări comune. Cei preocupați de teatrul social se pot coagula, probabil, într-un curent. Dar eu nu simt că fac parte dintr-un curent și cred că principalele calități ale unui artist sunt personalitatea distinctă și individualitatea. Și să meargă contra curentului. Dar fără să-și propună neapărat asta. Stilistic, nu vreau să mă încadrez în niciun curent, nu vreau să se spună: „Cristache face genul ăsta de spectacol”. Probabil sunt prost că nu vreau asta, pentru că, dacă aș face asta și aș găsi o nișă pe care aș exploata-o până mi-ar pocni creierii, aș avea mai mult impact. Dar n-o să fac asta niciodată, pentru că m-aș plictisi foarte tare. De-asta cred că spectacolele mele nu seamănă deloc între ele… Pentru că tema îmi dă stilul.
Dar în ce direcție de căutare artistică se duce Vlad Cristache?
Singurul lucru pe care mi-l propun în momentul în care-mi aleg un text e ca în timpul lucrului să simt ceva, să mă atingă într-un fel. Și aplicând barometrul acesta, mi-am dat seama când am privit în spate la spectacolele pe care le-am făcut, că sunt atras de anumite teme. O temă pe care am exploatat-o din mai multe unghiuri a fost trecerea de le copilărie la maturitate. A fost o perioadă în care am sondat foarte mult în zona asta în încercarea de a vedea copilăria în superbitatea ei și în lucrurile cele mai complicate. Dar cumva etapa asta cred că s-a încheiat și mă duc spre altceva. O altă zonă pe care am de gând s-o exploatez are în spate un gând clar: nu mai suport corectitudinea politică. Sunt foarte interesat acum să montez texte care să investigheze ceva ce eu aș numi „dictatura corectitudinii politice”. Încerc un atac la această închisoare a minții care este corectitudinea politică. Dar mă tem, de fapt îmi imaginez cum, peste zece ani, când eu o să fac un spectacol amuzant și cu un umor înțepător, vor fi atâtea categorii pe care le-aș putea jigni, încât sigur spectacolul va fi interzis. Cam asta e direcția în care mergem… Sper să nu ajungem într-un punct fără întoarcere. Eu cred foarte mult în libertate. Libertatea de exprimare, libertatea de a gândi și mi se pare că ceea ce se întâmplă acum în America în privința corectitudinii politice e horror. Și valul se îndreaptă și spre noi. Și știi ce e nostim? Că fiecare cauză găsește niște militanți… și de fiecare dată aceiași.
Cum s-a schimbat în timp motivația pentru care faci teatru?
Când m-am apucat să fac teatru voiam să fiu și eu ca oamenii pe care-i admiram. Pentru că eram un foarte pasionat spectator de teatru în liceu, voiam să pot să spun și eu povești în felul în care spuneau acei oameni. Dacă voiam să fiu vedetă? Nu știu… Normal că mă simt bine când oamenii mă apreciază, mă respectă, mă admiră. Nu pot să spun că nu-mi place, dar nu sunt disperat după atenție. Altminteri sunt chiar ușor timid. În spatele acestei aparențe de ludicitate și de băiat simpatic sunt ușor trist și melancolic. Sunt mai degrabă trist și melancolic decât jovial. Iar timiditatea cred că se vede și în spectacolele mele, pentru că sunt atașat de personaje care sunt candide, naive, depășite de timpuri. Zicea Nae Caranfil o chestie foarte tare într-un interviu, care mi-a plăcut și cred că mi se potrivește și mie: „Dacă ar fi să fiu un clișeu de film american, aș fi băiatul care pierde fata.”
Motivația pentru care fac acum teatru… da, s-a schimbat. Acum fac teatru pentru specializare întru profesie. Ca meșteșugarul acela care face mese și vrea să ajungă cel mai bun făcător de mese, cel care face mese pentru Casa Regală… Dar aici e și un pericol, pentru că devii fascinat de mecanismele interne ale profesiei și devine teatru de dragul teatrului. Am momente când am pornirea asta, dar încerc să mi-o temperez. Apoi, fac teatru ca să fiu cu oameni. Cumva fac teatru pentru mine…
Asta sună cam egoist…
Păi e ușor egoist, nu am pretenția că îmi sacrific existența pentru omenire. O fac pentru plăcerea mea de a spune o poveste într-un fel inteligent, interesant, uman și emoționant. O fac pentru a încerca lucruri noi, să fac spectacole diferite de ce-am făcut până acum și ca să fiu împreună cu oameni pe care-i respect și-i admir. Și ca să am dialog cu artiști din trecut, pe care-i respect. Eu cred că e o colaborare cu cel care a scris textul. Eu consider că am fost colaborator cu Wedekind… când am făcut „Deșteptarea primăverii”. Publicul vine ca partener de comunicare. În sensul că eu am făcut ceva în care cred, iar oamenii care-l văd și sunt atinși într-un fel sau altul de spectacol înseamnă că sunt oameni cu care aș putea vorbi dacă m-aș întâlni pe stradă. Pentru că eu cred că rezonează la spectacolele mele doar oamenii care simt în același fel lumea precum o simt eu, care se emoționează sau se amuză la aceleași lucruri. Și asta e valabil pentru toți regizorii. De-asta mi se pare stupidă bătălia asta în tranșee în lumea teatrului românesc între tabere și grupuri care fac teatru în diferite feluri, anulând felul în care fac teatru ceilalți… Pentru că, de fapt, asta pornește de la o greșeală imensă: să consideri că toți oamenii din jur sunt exact ca tine. Și atunci, așa cum eu accept că la spectacolele mele se vor emoționa doar o parte din oamenii din sală, îndeosebi partea care vede lumea la fel ca mine, trebuie să acceptăm asta cu toții. Sunt convins că spectacole care mie nu-mi plac sunt cel mai bun spectacol din istoria omenirii pentru un alt spectator. E o luptă surdă, care nu duce nicăieri și pornește de la o ipoteză falsă. E important să ne dăm seama că avem ce vorbi, chiar dacă vedem lucrurile diferit. La urma urmei, suntem o mână de oameni și e loc pentru toată lumea, nu ia nimeni pâinea de la gură nimănui. Și așa suntem prea puțini… Pentru că nu-i normal să facă cineva 6 spectacole pe an, fiindcă nu are cine. Da, o să pară aiurea că spun asta, dar e un adevăr.
Da, ai dreptate, e o criză în regie, e o pauză între generații…
Da, cred că a fost o pauză în școală în anii ’90. E o gaură, care s-a produs și pentru că a fost o generație care a refuzat să lucreze în sistemul de stat. Și nelucrând, n-au putut evolua. Și au ajuns să fie începători-debutanți la 40 de ani…
Te interesează să cauți forme noi? Așa, ca la Cehov? Există azi o obsesie a originalității…
Nu, nu am asta. Cred că văd lumea într-un fel special și că sunt original și atunci am încredere că, dacă fac lucrurile firesc, ceva special și original va reieși. Cine caută originalitatea cu orice preț se teme că nu e original. Pentru că lipsa de încredere în tine și în faptul că ai avea ceva special de spus, asta te face să cauți originalitatea cu orice preț. Și e o chestie pe care o descoperi în breaslă: e, ca peste tot, marketing și ajungi să te prinzi că e foarte simplu să fii apreciat păcălind…
Și tu nu vrei să păcălești?
Nu, nu vreau.
Vorbeai de încrederea în tine… Ai momente când îți fuge pământul de sub picioare?
Clar! Ți-am spus că sunt un timid. Și am momente când sunt foarte melancolic. Iar lucrurile în care cred eu nu se întâmplă în lumea din jur. Și atunci asta te dărâmă. Și în relații personale, și în relații profesionale, și în ce se întâmplă în societate. Nu prea-mi găsesc locul.
Să înțeleg că ești un inadaptat?
Da, chiar sunt. Iar apropo de breaslă, dacă-mi zicea cineva când avem 15 ani și voiam să dau la teatru, că cea mai pregnantă trăsătură a acestei bresle este lipsa de caracter, n-aș mai fi dat la teatru. Nu regret că am dat, știu că e lucrul pe care pot să-l fac cel mai bine, dar lipsa de caracter a oamenilor îmi creează un mare disconfort. Iar breasla teatrului e un microcosmos pe steroizi al societății, pentru că în mica noastră lume totul e ușor exagerat. Și nu prea-mi place societatea, iar acest microcosmos pe steroizi al societății e cu adevărat dezolant.
Și ce-ți displace cel mai tare?
Faptul că, deși aparent ne respectăm, de fapt nu dăm doi bani unii pe alții în breasla asta. Dacă s-ar putea să intri în sufletul fiecăruia și să-l întrebi cum i s-ar părea dacă singurul regizor din lume ar fi el sau ea, i s-ar părea foarte tare. Oamenii nu văd spectacole ale colegilor. Spectacolele, deci, nu se văd, „se aud”. Adică se bârfesc… Dar aici e și marele paradox: toți artiștii pe de o parte sunt extrem de altruiști, iar pe de altă parte extrem de egoiști. Pentru că în timp ce practici această meserie îți dai seama că poți să-ți satisfaci egoismul și să ajungi cineva doar dacă în timpul lucrului ești total altruist și deschis. Și de-aici paradoxul…
Cum crezi c-o să arate teatrul peste 20 de ani și cum o să-ți găsești tu locul?
Cred că în 20 de ani teatrul pe care o să-l fac eu o să arate diferit, pentru că lumea se va schimba și principala calitate a unui regizor e să fie conectat și să rezoneze împreună cu comunitatea în care trăiește. Dar pentru mine niciodată nu va dispărea nevoia de a spune povești care implică oameni, și nu executanți. Asta sigur nu va dispărea niciodată. Sigurul lucru care va rămâne constant va fi nevoia de a construi totul în jurul actorului purtător de poveste și de emoție. Iar teatrul în general… sper să nu devină o chestie seacă și sterilă – dar e posibil să se întâmple asta. Sper să nu devină o prelungire a politicii, să nu fie un spațiu de dezbatere. Aș vrea să rămână un spațiu de explorare a lucrurilor ascunse din sufletul omului.
Care sunt atributele a ceea ce se cheamă un mare regizor?
Cred că foarte important este să rezonezi împreună cu comunitatea în care trăiești. Dar ăsta e un noroc. Nu e ceva ce-ți poți propune. Asta ar putea fi talentul… Fără să-ți propui, în tine cad altfel toate lucrurile care se întâmplă în jur. Și apoi să fii în stare să le povestești, adică ai nevoie de meșteșug. O a treia calitate e să nu ți-o iei în cap la primul succes. Pentru că există riscul la primul succes să începi să te crezi Peter Brook… Să încerci lucruri noi în permanență și în felul ăsta să te păstrezi viu. Și să faci pauză în momentul în care simți că faci asta doar pentru bani.
Te trezești dimineața vreodată cu spaima că ți se termină talentul?
Da. Ești bântuit în permanență de nesiguranță. Dacă ai cât de cât creier și îți dai seama când te repeți și ce nu e bine să faci, ce e interzis să faci dacă vrei să te păstrezi viu, atunci îți dai seama că poți s-o dai în bară foarte repede. Dacă începi să conștientizezi, te pui tot timpul sub semnul întrebării. E foarte greu să încerci să fii TU cu bunele și relele tale.
Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918.