INTERVIU La Théâtre de Ménilmontant, la Paris, s-a jucat recent un spectacol („RIEN, mais là j’ai envie de mourir”) care are în prim-plan o actriţă (Valentina Zaharia) şi un regizor (Vlad Chiriţă) din România.
Un articol de Andrei Crăciun|9 aprilie 2018
Am fost curioși să aflăm pentru dumneavoastră cum s-a ajuns aici și ce urmează pentru tinerii noștri artiști. A ieșit un interviu neconvențional, la care fiecare întrebare capătă un răspuns cu mai multe perspective.
Dragă Valentina, scumpe Vlad, aud că dumneavoastră pregătiți dincolo de hotare, tocmai pe la Paris, un spectacol de teatru care poarte curiosul titlu RIEN, mais là j’ai envie de mourir. Ce înseamnă treaba asta – ce pregătiți voi acolo?
Valentina Zaharia (actriță): (Zâmbește.) Un spectacol pregătim, în mod evident, că doar suntem doi oameni de teatru, ce altceva am putea să… Ar trebui spus că nu l-am pus la cale la Paris, el acum într-adevăr se dezvoltă la Paris, dar a fost pus la cale în București. Nu mai știu exact când…
Vlad Chiriță (regizor): 2013.
Valentina: Deja ? Pe bune?!
Vlad: 2014, hai…
Valentina: Da, 2014… Eu am mai spus asta, am mai scris asta. Că este un spectacol care pentru mine este… Deși e un fals documentar, este autobiografic și ține de un parcurs interior al meu ca fiică și nepoată a două femei foarte interesante care și-au găsit vocea în spectacolul ăsta.
Vlad: Da, evident că și eu îmi reglez aici niște conturi familiale… A fost foarte drăguț că o spectatoare, după ce a văzut spectacolul, mi-a spus: „Îmi pare rău că nu l-am văzut acum 7 ani, că mi-ar fi fost foarte util”. Au fost foarte mulți spectatori care mi-au spus că s-au simțit vizați de spectacolul ăsta.
Valentina: Da, pentru că e un spectacol despre cea mai profundă relație pe care cred că o are orice om, relația cu mama. Pentru că unii dintre noi nu au neapărat copii, dar toți avem o mamă, și am fost alături de ea dinainte de a face cunoștință cu toată lumea. Și noi amândoi, asta pot să spun destul de public, credem că pe fiecare dintre noi asta ne influențează fundamental. Acum mai trebuie spus că spectacolul – hai să spunem ca formă – este un spectacol cu o actriță, un actor și…
Vlad: Cinci dansatori.
Valentina: Deci spectacolul spune povestea acestei relații… actrița care joacă și mama și fiica, și care povestește și despre mamă și despre fiică. Și cu un univers masculin care…
Vlad: Înconjoară toată chestia asta.
Valentina: Iar Vlad a setat, a creat un context pentru cum se dezvoltă relația asta. Un context de război. Deci toată acțiunea se petrece în timpul unui război, după un război… în încercarea de reconstrucție.
Cui vă adresați dumneavoastră cu așa un spectacol?
Valentina: Mie mi-ar plăcea să cred că mă adresez oamenilor care au nevoie să li se vorbească și despre ce e mai ascuns și nemărturisit în ei, și cred eu că se vorbește destul de puțin despre așa ceva… Despre ce înseamnă părinții în viața unui om și despre cum relația asta, indiferent de contextul social, este de fapt cea care ne marchează și ne dă o direcție pentru mai departe și din punctul ăsta de vedere… Da, noi am jucat luna trecută acest spectacol la Paris, dar se poate juca și la București și la Tokyo, liniștit.
Vlad: Cred că atinge, că reușește să atingă ceva universal valabil tocmai pentru că vorbește despre ceva cu care cu toții avem un raport.
Valentina: Vlad, acum aș fi vrut să te întreb dacă, dincolo de un drive personal, cauți un anumit tip de public, prin estetica, prin genul de teatru pe care îl faci?
Vlad: Pentru mine e un spectacol făcut pentru toată lumea. Acum poate nu e așa, dar în general, când lucrez, caut idei, forme vizuale simple astfel încât orice individ să găsească niște puncte de reper la care să se poată raporta. Nu cred că ceea ce fac e destinat unui public elitist. Nu cred că trebuie să fii un spectator avizat. Cred că poți să intri în sală să vezi povestea asta și să o înțelegi. Am o relație complexă cu teatrul și, cumva, uneori nu îmi dau seama exact dacă ce fac eu se adresează unui public de teatru.
Valentina: De altfel, Vlad a spus la un moment dat, întrebat de mine, că pentru el primează dincolo de orice opțiune estetică, să-i spunem, povestea. Este foarte important să poată spune o poveste, pentru ca omul să înțeleagă la sfârșitul spectacolului cine e și de unde vine, în cazul ăsta acest personaj pe care eu îl joc și care este arcul lui de cerc, povestea vieții lui.
Cine vă ține pe voi în brațe cu luna pe la Parisul acela? Cine vă stipendiează? Să fie oare mâna lui Soros?
Valentina: Ne-am ținut unii pe alții în brațe și am avut niște parteneri care ei ar merita numiți. Altfel compania lui Vlad care se numește PatruPunctZero este cea care a produs spectacolul.
Vlad: Da, Le Scrupule du Gravier, care este producător asociat și cei care au finanțat și susținut acest proiect: Institutul Francez din București, Institutul Cultural Român, Centrul Național al Dansului din București, Centrul Montevideo din Marsilia, Teatrul Le Colombier din Magnanville, Franța. Teatrul Ménilmontant din Paris, Espace 33 din Paris și Emmaus Franța – care ne-au dat papuci.
Valentina: Dar nu ne-au dat papucii, mă rog, ne-au dat pantofi pentru că la noi, deși pare așa un spectacol în care se spune o poveste și vizual Vlad a creat tot felul de imagini puternice folosind de-a lungul timpului sute de perechi de pantofi... Așa că există un element vizual pe care sper să-l găsiți în fotografii să vă lămuriți.
Vedem și noi la București produsul finit al muncii dumneavoastră?
Vlad: Noi sperăm că va putea fi văzut și aici.
Valentina: Oricum, el e gândit pentru stagiunea viitoare. Noi l-am pregătit acum, dar el va putea intra în festivaluri, va putea fi distribuit, va putea fi vândut, începând cu 2018 – 2019. Sperăm noi, cât mai concomitent cu o premieră internațională, să existe o serie de spectacole în România.
Pierdem tinerii valoroși din țara noastră? Rămâneți prin străini, prin Europa?
Valentina: Pe mine, da, sigur… O să zic eu că Vlad a fost actor timp de trei ani la Teatrul din Lorient…
Vlad: Da, bine, eu m-am pierdut de la 19 ani. Mi-am făcut toate studiile în Franța, apoi am lucrat ca actor și asistent de regie cu unul dintre profesorii mei de facultate, directorul Centrului Național Dramatic din Lorient, regizorul Eric Vigner. Pe care de altfel l-am adus să monteze anul trecut la București spectacolul „Brâncuși împotriva Statelor Unite”, la Teatrul Odeon. Acum, după 12 ani de Franța, mi-am făcut o familie la București și nu prea mai știu unde mă duc, ce fac, nu mai știu exact care e direcția cea mai…
Valentina: Pe mine mă interesează… Nu cred că trebuie să fie o direcție foarte clară, mi se pare că așa cum facem noi acum se poate circula liniștit pe scene internaționale: București Paris, Bruxelles, Marsilia, New York. Fără să ai neapărat nevoie să pleci din țară, că înțeleg că aici vizează întrebarea, și nu întâmplător, pentru că România este țara cu cei mai mulți emigranți în Europa… Și asta fără ca în țară să existe o formă de conflict armat, adică asta e ce citim în ultima vreme peste tot. Eu nu-mi doresc să plec din țară așa supărată pe viață. Dar dacă găsesc oportunități, și le și caut… Asta trebuie spus, da, le caut, fac asta, joc cu o oarecare lejeritate și în franceză, și în engleză. Dar o să fie o pierdere temporară, pentru că asta ar însemna de pildă că spectacolul nostru pleacă în turneu și se joacă.
RIEN mais là j’ai envie de mourir de Vlad Chirita from Cie 4.0 on Vimeo.
Ce urmează pentru dumneavoastră?
Valentina: Compania PatruPunctZero cu ajutorul companiei Le Scrupule du Gravier, care este producător asociat, o să gândească strategia de distribuire a acestui spectacol inițial pentru scenele din Franța și pe urmă avem în vedere un turneu european. Asta e ce ne dorim… Putem să începem să facem asta cel mai devreme în 2018 – 2019. Dar vrem ca spectacolul să aibă o viață lungă, așa că planurile sunt pe termen lung. De aceea vrem să creăm o strategie adaptată pentru tipul acesta de spectacol și mai ales pentru distribuția care aduce laolaltă oameni din mai multe țări. De aceea pregătirea unui turneu este puțin mai complicată decât în alte cazuri. Pentru că este o distribuție mare, cu oameni din mai multe țări, trebuie să găsim varianta optimă de a ne vinde. Da, bine, eu vorbesc, dar de asta se vor ocupa cele două companii producătoare și sperăm să avem în continuare sprijinul partenerilor.
Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?
Noi am jucat luna trecută acest spectacol la Paris, dar se poate juca și la București și la Tokyo, liniștit. (Valentina Zaharia, actriță)
Foto: Imagini din spectacolul „RIEN, mais là j’ai envie de mourir”, realizate de Alain Fonteray, Vlad Chiriță și Flavien Perrottey.