E fericită pe scenă şi crede în puterea teatrului de a schimba oamenii. Corina Moise a debutat în film, a fost vedetă de televiziune, dar împlinirea artistică a găsit-o în teatru.
Un articol de Monica Andronescu|19 martie 2018
A fost studenta lui Adrian Pintea, în ultima serie condusă de el, a debutat când era studentă la Teatru în anul II și de-atunci traseul ei artistic s-a conturat interesant. În această stagiune poate fi văzută pe scena Teatrului Metropolis, în „Titanic vals” și în „Hamlet”, ambele în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, în „Nora” și „Livada de vișini” la Unteatru sau în „Macbeth” la Teatrul Bulandra.
Ai început în forță, ai debutat în facultate în film, apoi ai făcut televiziune, era un traseu care părea că se îndreaptă clar și sigur spre zona „vedetă TV”. Dar l-ai deturnat…
Prima mea întâlnire cu filmul a fost într-adevăr un lungmetraj și am filmat în străinătate. Eram studentă, nu prea aveam eu mare discernământ atunci, era în vogă și fenomenul telenovelă, iar profesorii ne încurajau să ne ducem școala până la capăt. Dar acele filmări au fost pe timpul vacanței de vară, deci nu mi-au afectat școala. Apoi am prins și un serial tv, care însă mi-a afectat școala. Și mi-am înghețat primul an de master.
Te interesa să faci televiziune?
Aveam nevoie de bani. Sigur, eram și curioasă cum e să lucrezi în televiziune, mai ales că îmi plăcuse la filmări. Dar experiența din televiziune n-a fost deloc ca cea din film. Am făcut-o pentru bani, era o situație delicată în familie atunci și era nevoie de încă un om în familie care să ofere sprijin financiar. Atunci mi-am pierdut tatăl. Dar nu-mi pare rău că am făcut asta, a fost o experiență.
Și ce-ai învățat din ea?
M-am întâlnit cu actori cu care poate nu m-aș fi întâlnit altfel. Am dat cu nasul de televiziune, ce înseamnă să înveți un text repede: ai tras secvența, l-ai aruncat. Nu rămâne cu tine… Ne-am plimbat, am filmat în afară o lună, în Maroc, în Spania și-n Ucraina. Partea mai puțin plăcută a lucrurilor era că făceam doar asta, mă trezeam dimineața și ajungeam seara târziu, asta în timp ce colegii mei își făceau masterul și lucrau tragedia antică…
Și tu sufereai după tragedia antică?
Da, chiar sufeream. De fapt, îmi doream să fac teatru. Asta cred că era problema de fond.
De ce-ți doreai teatru?
Mi se pare o experiență mai autentică ca nivel al emoției și al trăirii. Mi se pare o expunere mai autentică. E o ardere mai puternică.
Faptul că deveniseși cunoscută, deja vedetă, faptul că, da, câștigai mulți bani, n-a contat? Nu te-a tentat să rămâi pe acel drum?
Nu, n-a contat. Scopul acelor bani fusese atins, mi-am ajutat familia, am achitat ce era de achitat și apoi am spus: gata. Am mai primit o ofertă și am refuzat.
Traseul în teatru s-a conturat ușor?
A fost greu. Dar am avut șansă. E nevoie de asta, mai ales ca femeie…
De ce mai ales ca femeie?
Sunt mai puține roluri pentru femei.
Care a fost șansa?
Domnul Tocilescu făcea audiție pentru Olga Sergheevna din „Oblomov”. Și castingul îl făcea el împreună cu Mihai Constantin, care venise la noi profesor. Și ne-a chemat și pe noi din clasă. Eu eram mică, neagră, era ciudat să mă duc la acel casting. Se căutau fete mai blondine, pentru o rusoaică… Dar am luat proba. Eu și Nicoleta Hâncu. Și apoi s-au deschis puțin lucrurile, am început să lucrez la Bulandra, am fost la un casting la Alexandru Darie. Am crescut în Bulandra. Dar a fost și o pauză.
Care s-a întâmplat din ce motiv?
Poate pentru că nu se făceau angajări și asta a afectat câteva generații. Nu aveai nimic constant.
Ți-ai fi dorit să te angajezi?
Da, la acel moment îmi doream. Mi se părea o formă de stabilitate. În primul rând artistică. Sigur, financiar venea la pachet. În mintea mea era că, odată ce faci parte dintr-o trupă, șansele sunt mult mai mari să joci, chiar dacă faci și roluri mai mici. Ai mai multe șanse să rămâi activ, să rămâi viu. Dar, pe de altă parte, văd foarte mulți actori angajați care și-au pierdut din acest viu.
Ai avut momente de anxietate în aceste perioade de pauză?
O, da, actorii sunt predispuși maxim la anxietăți și depresii și există permanent tendința de a ne compara cu colegii de generație… sau din alte generații. Nu poți să nu te gândești de ce n-ai avut șansa să ajungi la o audiție sau să faci un anumit rol. Te macină, da. Dar depinde cum ești tu cu tine…
Și tu cum ești cu tine?
Acum sunt mai bine… Da, până pe la 29 de ani nu eram foarte bine. Eram permanent nemulțumită de mine, n-aveam încredere în mine. Neavând stabilitate și implicit nici validare din afară.
Ce înseamnă validare din afară? Critica? Publicul? Regizorii?
Toți! Colegii, regizorul, breasla, critica… Toată lumea asta te validează. Da, e o mare fragilitate…
Și care a fost momentul când te-ai simțit validată?
A venit odată cu vârsta. A fost un prag. Iar validarea a apărut cu fiecare proiect și cumva mă menținea tonică. Acum nu mai cred că avem atâta nevoie de validare din afară. Cred că ea va veni, dacă tu singur te vei valida. Cred că eu am căutat în sensul greșit…
Care erau punctele în care te simțeai cel mai fragilă sau mai ușor de atacat?
Mi se pare că nu sunt o ființă foarte sociabilă. Comunic mai degrabă cu oamenii apropiați sau cu cei cu care fac click. Dar nu sunt o ființă socială, așa cum văd la alte colege care ies pe la evenimente și știu să zâmbească frumos. Mi se mai spune și din public că nu zâmbesc destul la aplauze și mă gândesc ce-o fi asta, că eu de fapt simt că zâmbesc. Cred că sunt un pic mai timidă. Sau mai introvertită.
O ființă timidă face actorie?
Oho… Sunt foarte mulți actori timizi. E un exercițiu de imaginație foarte bine asumat că nu e nimeni acolo, că ești doar tu cu partenerul. E un mecanism învățat în școală.
Și totuși, de ce nevoia de a te expune?
Nevoia de atenție… nevoia de a fi admirat, iubit, respectat…
Să înțeleg că ți-a lipsit atenția?
Da, mi-a lipsit. Cel puțin în perioada în care era nevoie de ea, mi-a lipsit. Dar nu le reproșez asta părinților mei. Nicidecum. Au fost ani grei și pentru ei și multe lucruri prin care au trecut, multe au ținut și de contextul socio-politic.
Și acum îți mai lipsește atenția?
Nu atât de mult, n-o mai simt atât de acut. Acum e o nevoie de exprimare. De a-mi contura vocea și a mă exprima artistic așa cum îmi doresc și cum știu pot.
De ce faci teatru? Care e scopul?
Dincolo de vindecarea personală? Acum cred că mă face să mă simt utilă. Utilă unei comunități.
Și în ce constă această utilitate?
În a trezi întrebări prin poveștile pe care le spunem, întrebări pe care ni le-am pus și noi, poate, despre noi ca oameni, despre rostul nostru. Despre alegerile pe care le-am făcut. Suntem foarte norocoși că putem să profesăm într-un domeniu care ne face și fericiți. Și cred că foarte mulți oameni nu au șansa asta. Cu ajutorul multor măști și instrumente pe care le primești fără să vrei în viață, ți se conturează un traseu și ajungi să faci o meserie și mulți oameni ajung să uite de ei. Mi-a povestit cineva recent de un interviu al lui Denzel Washington care spune: cum ar fi să fii pe patul de moarte și în jurul tău să fie adunate toate oportunitățile și potențialul pe care le-ai avut. Și ele să-ți zică: Uite, noi am fost aici în tot acest timp… Și acum o să mergem cu tine acolo unde vei merge… M-a cutremurat asta. Și mi-am dat seama că cei mai mulți oameni – și de-aici cred că vin anxietatea, suferința asta a minții și a sufletului – pățesc așa. La un moment dat, cineva sau un anumit context îți mătuiește potențialul. Și la acest capitol vreau să mă simt utilă. La nivelul declick. Chiar dacă se întâmplă pentru un singur om din sală și tot e mult.
Ești fericită pe scenă?
Da.
De ce?
Că pot să exprim pe altcineva.
Nu pentru că te ascunzi pe tine?
E și asta. Cel puțin, o vreme asta am simțit că fac… Dar mă face să mă simt fericită și pentru că mă eliberează. Chimic, e o puternică eliberare a emoțiilor care cred că înfrumusețează. Are darul de a te păstra cumva tânăr. Iar eliberarea emoțiilor e un mare dar. Un plâns poate să fie ciudat pentru cei din jur…
Spuneai că te înfrumusețează. Tu te simți frumoasă?
Acum da. Dar o lungă perioadă nu m-am văzut așa. Când n-ai încredere în tine, când ești nesigur pe multe planuri, nu poți să vezi. Chiar dacă ți se spune la nesfârșit.
Ai fost în ultima generație de studenți a lui Adrian Pintea? A însemnat ceva special această întâlnire?
Da, enorm. Vin dintr-o familie destul de simplă, părinții mei amândoi au crescut la țară, nu era nimic artistic acolo, iar faptul că am intrat la această școală pe care mi-am dorit-o, iar domnul Adrian Pintea m-a ales în acea grupă a fost extraordinar. Și în același timp o mare responsabilitate. Era un domn. Era un profesor pe care-l admirai. Nu te invada, nu-ți cerea să faci ca el, îți dădea libertate și te inspira. Și cel mai tare ne-a inspirat, dar l-am urât în același timp, când în anul II a vrut să facem „Jesus Christ Superstar”. Era visul lui de ani întregi și după aia a și murit… ca un făcut… A fost un an infernal, dar cred că cel mai puternic pentru experiența noastră ulterioară. Lucram noaptea, ziua, a fost un maraton. Îl uram și-l iubeam în același timp. Și nu ne dădeam seama atunci cât de important era pentru noi.
Care e cea mai frumoasă lecție pe care ai învățat-o de la el?
Cred că momentul în care a crezut în mine. El a garantat pentru mine, am intrat ultima la locurile bugetate, el a vrut să intru și și-a asumat că ceilalți se înșală. Încrederea a fost, deci, cea mai frumoasă lecție pentru mine.
Cum a fost copilăria ta?
Superbă. La țară. Undeva lângă București, în Călugăreni. Eu nu sunt copil de asfalt. Acolo nu eram introvertită, acolo mă jucam mult. Ajutam în casă, găteam, am avut o relație specială cu bunicii, munceam la câmp, în grădină. Cele mai frumoase erau pauzele de masă de la vie… Și am învățat să înot în Neajlov singură. Mă aruncam în râu fără nicio problemă. Acolo nu era nicio presiune.
Să înțeleg că exista, totuși, o presiune în altă parte?
Da, mama era educatoare și presiunea era defect profesional… Copiii ei trebuia să fie cei mai buni și să ia numai note de zece. Și apropo de comparația cu alți colegi care reușesc… De-atunci, din copilărie, ni s-au indus niște lucruri. Replici de genul: „X a luat 10, tu ai luat 9. De ce?” Îți rămân în minte toată viața. Și îți dai seama că ai știut mai puțin decât X. Ok, și ce dacă? Iar tata voia să învăț matematică, iar eu am respins-o ca pe un corp străin.
A trebuit să te lupți cu ei ca să te duci spre teatru?
Puțin da. Tatălui meu i se părea că nu e o meserie de viitor. O privea ca pe-o joacă, ca pe-o serbare de școală… A trebuit să-i împac, alegând și altă facultate, am dat la Limbi străine. Tata zicea că cel mai bine ar fi să mă fac profesoară de engleză, că e ceva de viitor, ceva serios, oricând o să fie nevoie de o profesoară de engleză. Și am dat examen, dar le-am zis ca dacă intru la UNATC n-o să fac facultățile în paralel. Și am intrat…
Ai apucat să-l convingi pe tatăl tău că ai ales corect?
Nu. Nu m-a văzut jucând. N-a apucat.
Care e prima ta amintire conștientă?
Garsoniera părinților mei. Aveam 3 ani. S-a mai șters în timp, dar știu cum arăta totul și mai țin minte gardul fabricii Electronica unde lucra tata și unde mă duceam cu mama să-l așteptăm. E ceva legat de tata, ceva ca un abur. Cred că i-am și ridicat o statuie după ce a plecat și tot ce ține de relația cu el e acum într-un loc sfânt.
Te-a afectat în vreun fel acea perioadă tulbure a sfârșitului comunismului și începutului democrației?
N-au fost traume, aveam bunici la țară și nu ne lipsea mâncarea. Banii însă erau puțini… Îmi amintesc de-o toamnă când n-aveau bani să ne cumpere de încălțat. Mergeam în pantofii de lac, de vară, și știu că se gândeau: „Doamne, să nu vină vreo ploaie sau vreun frig că n-aveam cu ce să le încălțăm…” Și într-o zi m-am dus la școală și a început o ploaie cruntă și țin minte că tata a venit la școală și m-a dus în brațe până acasă. Pe urmă s-a împrumutat și mi-a luat ghete.
Ce e actoria? O vocație sau o meserie?
Mai degrabă meserie.
O definiție personală a talentului care ar fi?
E o libertate mare de a explora, de a accesa niște zone din tine. Să-ți dai voie să ai libertatea asta.
Cât de importantă e acum întâlnirea cu trupa lui Victor Ioan Frunză?
Pentru mine are o importanță foarte mare, pentru că îmi doream de mult. Acolo sunt și colegi de-ai mei. Cred că dl Frunză îi oferă actorului libertatea de a explora. Și dă foarte multă încredere. Acolo e un context extraordinar, ceva cu viziune clară și ceva foarte stabil. Și ceva în care cred foarte tare. Așa mi se părea și din afară și așa e și acum când sunt în interior. E multă rigoare, dar e și libertate. De fapt, e rigoarea care dă libertate.
Ești în punctul în care vrei să fii?
Da. Toată viața m-am plâns. Tot timpul mi-a lipsit ceva și tot timpul am privit absența acelui lucru ca pe ceva foarte greu. Și cumva acea lipsă îmi definea întreaga existență. Și nu e real. E o absență temporară a unui lucru, nu a unui întreg. E fals. E un construct al minții, al fricilor noastre.
De ce ți-e frică?
De multe lucruri. Mi-e frică de singurătate, mi-e frică de boală… Mi-e frică de necunoscut, deși știu că acolo se ascunde uneori comoara. Cred că toate se reduc la frica moarte.
Și de ce ți-e frică de moarte? De ce găsești dincolo sau de ce lași aici?
De ce las aici.
Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?
Vin dintr-o familie destul de simplă, părinții mei amândoi au crescut la țară, nu era nimic artistic acolo, iar faptul că am intrat la această școală pe care mi-am dorit-o, iar domnul Adrian Pintea m-a ales în acea grupă a fost extraordinar. (Corina Moise, actriță)
Foto: Facebook Corina Moise
