Daniel Sandu și povestea celui mai așteptat lungmetraj de debut
https://www.ziarulmetropolis.ro/daniel-sandu-si-povestea-celui-mai-asteptat-lungmetraj-de-debut/

INTERVIU Născut în 1977, la Piatra Neamţ, regizorul Daniel Sandu alegea să studieze în adolescenţă la Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman, experienţă care avea să inspire primul său lungmetraj – „Un pas în urma serafimilor”, care intră astăzi în cinematografe.

Un articol de Alina Vîlcan|22 Septembrie 2017

Considerat lungmetrajul de debut al anului, „Un pas în urma serafimilor” este un film care ridică probleme despre societatea actuală, de la corupție, la problemele din cadrul Bisericii. Cum trăiesc tinerii într-un seminar ortodox? Regizorul Daniel Sandu cunoaște foarte bine răspunsul la această întrebare, pentru că a fost acolo. Se întâmpla înainte să studieze regia la Universitatea Media din București, înainte să scrie scenarii de televiziune și să regizeze serialele, precum „La bloc”, difuzat cu ani în urmă de Pro Tv, înainte să-și realizeze primele scurtmetraje, prezente în festivaluri ca cele de la Sarajevo, Cambridge, Montpellier, Leuven, Leiden sau Locarno… Însă cine este Daniel Sandu și ce și-a propus cu acest film, despre care se spune că ar semăna cu filmele americane (ceva rar în cinema-ul autohton) și care îi aduce pe marile ecrane, în rolurile principale, pe incontestabilul Vlad Ivanov și pe extrem de promițătorul Ștefan Iancu? Întreaga poveste o spune chiar regizorul.

Întâlnirea cu Ada Solomon

Ziarul Metropolis: Înțeleg că ai început să dezvolți scenariul pentru „Un pas în urma serafimilor” cu ani în urmă… Cum a început totul, care este povestea din spatele filmului?

Daniel Sandu: Primul draft l-am scris în 2004 și avea undeva la 216 pagini. Inițial am crezut că poate fi produs de MediaPRO. Nu s-a putut și slavă Domnului că nu s-a putut. Apoi, prin 2017, mi-am amintit de o doamnă producător pe nume Ada Solomon. Și practic mi-am amintit de primul moment în care am văzut-o și care se întâmpla în septembrie 2005, la ziua regizorului Răzvan Săvescu, aniversare ce fusese organizată pe terasa unui restaurant. Scenariștii serialului „La bloc” eram așezați toți la o masă. Și la un moment dat am observat trecând printre mese o doamnă cu o rochie mai specială, cu niște culori vii. Și doamna respectivă s-a oprit discret lângă masa noastră și ne-a salutat politicos (știind că suntem scenariștii Media Pro) și s-a prezentat ca fiind Ada Solomon și că e producător de film și caută eventuale scenarii și… N-a apucat să spună mai multe pentru că imediat s-a băgat peste ea regizorul Radu Dragomir glumind:Ăștia sunt ai mei, nu te băga la ei”. Iar Ada s-a amuzat și ea și au continuat să discute îndepărtându-se de masa noastră. Dar eu am ținut minte episodul ăsta și mi s-a părut putin nedrept că Radu o întrerupsese atât de insistent. Iar doi ani mai târziu, când am plecat cu toată echipa noastră de creație din Media Pro, mi-am amintit de ea și l-am rugat pe Radu Dragomir de vreo trei ori să îmi facă cumva legătura cu Ada. Iar Radu a tot amânat până ce m-am enervat și am luat efectiv Pagini Aurii (care se dădea gratuit atunci tuturor abonaților de telefonie fixă), am căutat Hi Film și am găsit și am sunat. A răspuns o doamnă și am cerut cu Ada Solomon. Era chiar ea la telefon și eram un pic surprins că nu răspunsese o secretară mai întâi și că brusc, după ce am căutat-o atâta, acum în câteva clipe era la celălalt capăt al firului. I-am spus cine sunt și că am și eu un scenariu pe care mi-ar plăcea să i-l dau să-l citească și a fost total de acord, motiv pentru care 45 de minute mai târziu eram deja la sediul ei cu printul în mână. I l-am dat și a zis că o să-l citească până la sfârșitul săptămânii. Iar eu ce-am făcut? M-am dus acasă și am așteptat cuminte „sfârșitul săptămânii”. Care a venit greu, dar a venit. Însă n-a venit niciun semn de la Ada. Am mai așteptat câteva zile, apoi am mai așteptat câteva săptămâni, apoi am mai așteptat mai bine de jumate de an, până în noaptea de 14 febriarie 2007 (dacă nu greșesc), noaptea premiilor Oscar. Era 4.00 dimineața, mă uitam la ceremonie, băusem deja mai mult de o bere și brusc am considerat că e momentul cel mai potrivit să o contactez pe Ada Solomon. N-am sunat-o, totuși, dar i-am scris un SMS care suna cam așa „Am avut un vis, cum că într-o zi eram pe un covor roșu. Nu câștigam nimic, dar eram nominalizat. Întrebarea mea pentru tine Ada e: ești tu persoana care mă poate duce acolo sau pierd vremea?” Am apăsat „send” și am adormit. Iar dimineața la 10.00 m-a sunat. ADA. Am răspuns, iar ea mi-a vorbit foarte frumos și s-a scuzat că nu a apucat să citească, dar că îl va citi până la sfârșitul săptămânii. Normal că am fost de acord, ce mai conta o săptămână în plus la celelalte șase luni? Doar că de data asta chiar m-a sunat la sfârșitul săptămânii și mi-a spus că a citit și că i-a plăcut foarte mult și că își dorește să facem cândva acest film. Mi-a recomandat și o carte ce îi venise în minte citind scenariul meu și evident că m-am și dus și am cumparat-o și citit-o: „Orașul și câinii” de Mario Vargas Llosa. Și de aici am plonjat împreună în aventura asta care ne-a purtat prin suișuri și coborâșuri și a culminat cu acest film de care suntem foarte mândri.

Amintiri dintr-un seminar teologic

La rândul tău, ai absolvit Seminarul Teologic de la Roman. Cum s-a întâmplat să studiezi acolo, ce îți amintești din anii aceia, ca elev al seminarului, și cât din experiența ta se regăsește în film?

Îmi amintesc foarte multe. Asta a și fost una din problemele cu care m-am confruntat dezvoltând acest proiect. Îmi era foarte greu sa cern intre ce e important pentru mine și ce e important pentru film din volumul uriaș de amintiri. Am amintiri care pot încăpea lejer în cel puțin 400 de pagini de carte.

S-a întâmplat să studiez acolo pentru că pe la 13-14 ani, când trebuia să decid ce liceu vreau să urmez (pentru că trebuia să încep meditațiile pentru admitere), mă confruntam cu problema că îmi doream să fac ceva special în viață și nu prea vedeam opțiuni speciale. Erau câteva licee de mate-fizică în oraș, de bio-chimie, auto, sportiv, economic… Nu știu de ce, nu mă prea vedeam în niciunul. Și apoi auzisem de această școală specială cu nume de „seminar”. Dintr-odată până și numele era special, nu era „liceu”, ci „seminar”; apoi faptul că acolo învață cei ce urmau să ajungă preoți. Și imediat în mintea mea s-au conectat niște idei cum că aș putea învăța lucruri despre divinitate și despre cum să ajut oamenii pe plan spiritual și mi s-a părut WOW. Nu proveneam dintr-o familie care să meargă des la biserică, nu aveam prea multe cunoștințe despre lumea asta, poate și de-aia mi s-a părut deosebit.

„Un pas în urma serafimilor” (regia: Daniel Sandu)

M-am străduit mult să reușesc să intru și am intrat. Și în ciuda multor probleme de acolo am trăit niște ani minunați, pentru că a fost perioada mea de maturizare, de metamorfozare a personalității, ieșeam din cocon și îmi descopeream aripile, și cât de scurte sau lungi sunt ele, și cât de sus pot „să zbor” și apoi să și cad la o adică. Iar această metamorfoză a adolescentului am încercat să o imprim și personajului Gabriel din „Un pas în urma serafimilor”. Am căutat să-l vedem pe el cum evoluează și cum încearcă să-și păstreze totuși niște valori.

Pionier în lumea festivalurilor și workshopurilor

Ai dezvoltat filmul în cadrul unora dintre cele mai prestigioase workshopuri de profil, precum CineLink 2008, Ekran Wajda School 2010, Berlinale Co-Production Market 2013, Les Arcs Coproduction Village sau Baltic Event Coproduction Market… Ce au însemnat pentru tine?

Am învățat multe despre cinematografie, despre filme, despre scenaristică odată cu aceste workshopuri. Primul lucru pe care l-am învățat a fost despre existența lor, a workshopurilor. Eu am făcut facultatea de film la Universitatea Media. Am fost unul dintre cei mai ambițioși studenți de acolo, deși cele mai multe lucruri le-am învățat singur, facultatea nu prea ne învăța decât elemente de bază, cum să filmăm și altele. A fost un șoc pentru mine să descopăr, la ani de zile după ce terminasem facultatea, conceptul de „festival de film” plus cel de „workshop”. Nici acum, când privesc în urmă, nu înțeleg de ce nu ne-au revelat sau îndrumat spre acest gen de filme, spre această lume pe care am descoperit-o ca un simplu pionier atunci când am început colaborarea cu Ada Solomon. Ea a fost cea care mi-a explicat ce sunt festivalurile și workshopurile. M-am simțit ca și cum m-a dus de mână ca pe un copil la școală. Am mers la fiecare dintre ele (cele unde am fost selectat sau trimis) și am încercat să acumulez cât mai multe informații și să recuperez „handicapul” cu care pornisem pe acest drum. Scenariile și filmele pe care le aveam eu în cap în facultatea de film nu aveau nicio legătură cu ce am învățat în timpul workshopurilor și prin festivaluri de film. În tot acest timp, nu doar scenariul a suportat modificări, ci și bagajul meu de cunoștințe depre scenaristică și mai ales gusturile mele vizavi de scenarii și filme. În fiecare an, sculptam un nou draft în materialul acestui scenariu și aplicam noile cunoștințe acumulate. Și abia după draftul 10 am simțit că modificările erau din ce în ce mai mici și că în mintea mea lucrurile se așezau într-un fel care mie să îmi placă. Și nu numai mie, ci și oamenilor implicați în proiectul ăsta.

Scurtmetrajele. Un joc serios

Înaintea acestui lungmetraj, te-ai făcut remarcat pentru scurtmetrajele tale. Cum ți-ai descrie traseul cinematografic de până acum, care au fost cei mai importanți pași pentru tine ca regizor?

Unul dintre primii mei pași importanți pe traseul cinematografic a fost obținerea unui job ca scenarist la Pro TV. Da, nu e film, ci televiziune, dar acea experiență mi-a oferit două avantaje majore: unul a fost faptul că scriam și rescriam și rerescriam foarte mult, era ca un exercițiu de fitness pe scenaristică, în final am scris vreo 250 de episoade de sitcom (care au fost și difuzate), iar al doilea, când am devenit și regizor în televiziune am învățat un tip de disciplină prin care să poți controla un volum mare de filmare într-un timp relativ scurt, să poți administra un număr mare de surprize și provocări fără să-ți pierzi cumpătul. Al doilea pas major a fost întâlnirea cu Ada Solomon. Am fost extrem de fericit când a preluat proiectul meu pentru că mi-a plăcut că înțelesese ce îmi doresc să fac. În plus, ea știa ceva ce eu nu știam atunci și anume că încă nu eram pregătit pentru „vaporul” ăsta. Dar m-a îndrumat către festivaluri și workshopuri și oameni talentați de la care am învățat. Evident că atunci nu am știut că va dura atâția ani realizarea unui film ca ăsta, credeam că vor fi doi-trei ani maximum. Dar am înțeles și de ce a durat atâta și nu cred că a fost din vina nimănui, ci pur și simplu așa s-au așezat lucrurile, iar ancora blocată a acestui „vapor” era CNC-ul, pe care an de an nu reușeam să-l accesăm. În toată această așteptare, eu nu am stat degeaba. Ci am făcut alți pași, un al treilea pas important a fost că în baza sfatului Adei (cum că as avea nevoie să fac măcar un scurtmetraj ca să înțeleg și eu mecanismele, dar să și pot scoate puțin capul în industrie), m-am ambiționat și am realizat pe cont propriu primul meu scurt metraj, „Numărătoarea manuală”. L-am făcut în secret și i l-am așezat Adei pe masă când a fost gata. Am vrut să înțeleagă că vorbesc cât se poate de serios. Iar Ada a înțeles și a preluat acel scurtmetraj și l-a distribuit, iar filmul a avut un circuit festivalier frumos. Tot în același sens, Ada s-a oferit să finanțeze fără bani de la CNC al doilea scurtmetraj al meu numit „Vocea a doua”, în baza unei promisiuni pe care i-am făcut-o cum că îl voi filma în doar două zile. Și acel scurtmetraj a avut un circuit frumos. Apoi am reușit să conving oameni cu un al treilea scenariu de scurtmetraj scris în doar patru ore (dintr-un joc făcut cu un prieten scenarist – să participăm la concursul HBO pentru scenarii cu ceva scris exclusiv cu o seară înainte de deadline) și care a fost preluat de producătorul Velvet Moraru și, culmea, cu sprijin CNC, l-am transformat într-un film minunat, numit „Cai putere”.

Să vorbim despre casting…

Revenind la lungmetrajul de acum, cum ai ales distribuția de la Ștefan Iancu, la Vlad Ivanov, și cum a fost să lucrezi în această formulă? Ce amintiri ai de la filmări, ce a fost cel mai dificil? Apropo, unde ați filmat?

Mai degrabă, ce nu a fost dificil? Multe lucruri au fost dificile sau, mă rog, provocări de depășit și nu doar de mine, ci de întreaga echipă. Dar le-am depășit cu bine. Primul ales a fost Vlad Ivanov, pe care eu l-am descoperit în filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. L-am ales chiar de atunci și Ada a fost total de acord. Amândoi am știut că doar Vlad poate da viață personajului Ivan așa cum ne imaginam noi. Iar pentru tineri nu am vrut sa începem castingul mai devreme de pregătirea pentru filmări, pentru că îmi era teamă să nu descopăr actori pe care să îi plac și în cazul în care filmările s-ar fi amânat ei ar fi crescut suficient cât să nu mai fi putut interpreta personajele noastre la o vârstă credibilă.

Ștefan Iancu, în rolul Gabriel din filmul „Un pas în urma serafimilor”

Dar am început castingul și Floriela Grapini – directorul de casting – s-a implicat enorm să găsim tineri care ar putea interpreta personajele noastre. Iar printre acei mulți tineri pe care i-am văzut se strecura și Ștefan Iancu. Dar nu a obținut ușor rolul, a dat probe inițial pentru alte personaje și abia după o perioadă, spre final, a dat probă și pentru Gabriel. Cred că a fost cumva nevoie ca el să câștige rolul, nu să-l primească. Și l-a câștigat meritat. Și odată cu filmul a și confirmat că îl merita. De filmat, am filmat în mai multe locuri: locația nucleu – seminarul teologic – a fost la Focșani, la Colegiul National „Unirea”. O școală frumoasă și condusă de oameni deosebiți. (Promovabilitate de 100% la bac.) Dormitoarele le-am construit într-un platou de filmare din București. Iar bisericile le-am filmat în diverse locuri din zona Sibiului și a Brașovului.

Și să vorbim despre corupție!

Filmul vorbește (și) despre un sistem corupt, preoți care lasă de dorit, furturi, abuzuri – teme actuale în societatea de acum. Cum ai vrea să fie perceput, ce ți-ar plăcea să schimbe?

Orice sistem creat de om are din start fisuri și se va fisura până se va prăbuși. Iar istoria ne-o confirmă. Între fisură și prăbușire mai sunt însă niște etape, iar una dintre etape este corupția. Este elementul care lărgește fisura și care o conduce încet, dar sigur, până la prăbușire. Pe de altă parte, corupția nu poate fi eliminată total. Mă amuz de fiecare dată când aud la știri sau în diverse cercuri oameni care pretind (pe bună dreptate) eliminarea corupției. Când de fapt uităm că ea face parte cumva din ADN-ul nostru. Primul act de corupție a fost încă de la Adam și Eva. Șarpele a manipulat-o pe Eva, iar Eva l-a corupt pe Adam. Iar de acolo și până azi și până în ziua când va mai rămâne doar un singur om pe acest pământ, corupția va continua să existe la un nivel mai ridicat sau mai scăzut. Dar de dispărut nu cred că va dispărea decât odată cu omul. Bineînțeles, nu toți oamenii sunt corupți, iar când mă refer la corupție acum mă refer la cele mai mici detalii în care un om e tentat să încalce orice mică regulă pentru a rezolva o nevoie (fie ea oricât de motivată). Și atunci sunt oameni care chiar fac eforturi să nu permită acestui element să se dezvolte prea tare în viața lor, dar nu cred că îl pot anula. E până la urmă o alegere, dar cumva agățată de un efort aferent. Eu am experimentat universul seminarului și problemele de acolo, inclusiv corupția. Probabil dacă aș fi intrat la școala de marină, de exemplu, aș fi experimentat problemele și corupția de acolo (dacă există sau dacă e vizibilă). Așa că mi-am dorit să fac un film despre asta, despre slăbiciunile și greșelile, dar și calitățile oamenilor din instituția seminarului. Mi se pare important ca oamenii care văd acest film, și nu numai ei, să înțeleagă că, dacă dai cu vopsea peste rugină, nu ai scăpat de rugină. Mi se pare fantastic că în ziua de azi mulți oameni în fața a multor dovezi aleg totuși sa acopere mizeria decât să o trateze cumva. Auzisem de curând un comentariu de genul „și chiar dacă e real ce e prezentat în filmul ăsta tot nu trebuia să spună”. Iar în felul ăsta totul ar continua să arate ca un covor cu denivelări din cauza movilițelor de dedesubt.

Nu cred că filmul va schimba ceva. Dar ce mi-aș dori totuși, dacă ar putea să facă acest film, ar fi să încurajeze oamenii care îl văd și în special tinerii să îndrăznească să pună întrebări. Să pună întrebări chiar incomode. Să inunde cu întrebări orice autoritate indiferent de instituție și să nu înghită orice le este servit doar pentru că cineva le este superior și doar pentru că răspunsul care le este servit poate că a fost logic și a funcționat atunci când a fost el creat, dar foarte posibil ca el sa nu se mai aplice timpurilor actuale.

Ce înseamnă să faci film în România, 2017

Ca regizor aflat la primul lungmetraj, cum vezi cinematografia românească de acum?

O văd foarte mișto. Sunt filme care îmi plac foarte mult și sunt filme care nu îmi plac absolut deloc. Dar orice film, chiar și cele care nu-mi plac mie, au statutul de liberă expresie a autorului, deci au respectul meu. Făcând acest film am înțeles și eu cât de greu se fac filmele, mai ales în România. Și știu că sunt o grămadă de probleme, inclusiv cu legea cinematografiei, sunt probleme uriașe cu rețeaua de cinematografe non-mall, de fapt este dezastru. În București nu există o singură sală non-mall în care să proiectezi pentru public un film la calitatea lui maximă. Punct. Da, sunt câteva săli bune, dar niciuna minunată. Nu sunt bani pentru săli, pentru aparatură pentru săli, nu sunt bani suficienți pentru realizarea de filme și e foarte greu să faci filme cu care să îndrăznești măcar să concurezi cu cele americane și să convingi spectatorii să vină la filmul tău când au de ales dintr-o paletă din ce în ce mai largă de opțiuni. Și totuși există producători care încă luptă, încă insistă să facă film românesc, și îi admir, și există regizori care încearcă, ca și mine, să aducă povești cât mai interesante și cât mai special spuse. Și nu doar regizori, ci există mult profesioniști din toate departamentele industriei de film care fac o treabă absolut grozavă și cu mult talent și care au nevoie de proiecte în care să poată lucra cu drag și din care să și poată trăi.

Vraja filmelor americane

Care sunt regizorii care te-au inspirat de-a lungul vremii și de ce?

Îți spun sincer că am crescut de mic copil cu filmele americane. Taică-meu avea un video pe vremea lui Ceaușescu, iar casetele pe care reușea să le obțină erau cu filme americane. Nu aveam acces la cele europene. Mai târziu, când se întâmpla să mai văd câte un film european, mi se părea puțin ciudat de urmărit, pentru că nu erau la fel de colorate și spectaculoase ca cele americane. Și copil fiind alegeam jucăriile cele mai oacheșe. Apoi am intrat la seminar, unde nu prea aveam acces nici la televizor și doar odată pe săptămână la un film la cinema, dar care tot americane erau. Iar când m-am trezit admis la facultatea de film, toată lumea vorbea numai despre filme europene. Mă simțeam coborât din autobuz în Sahara pe dreapta. Și am încercat cât am putut să mai recuperez și să îmi îmbogățesc cultura cinematografică. Și într-un final am hotărât ca, atunci când am șansa să fac un film, să îl fac așa cum mi-ar plăcea mie să văd un film la cinema ca simplu spectator și să nu încerc să impresionez vreo entitate sau criticii sau festivalurile sau chiar și publicul. Ci să fiu sincer în primul rând cu mine, apoi cu cei care își doresc să facă filme cu mine. Iar influențele mele și regizorii care m-au inspirat și mă inspiră, chiar dacă nu sunt toți americani, i-am descoperit prin filmele lor americane. Și ei sunt printre cei mai cunoscuți: de la Martin Scorsese la Michael Mann, de la Christopher Nolan la Denis Villeneuve și de la Paul Thomas Anderson la Bennett Miller. Și mulți alții. Cameron Crowe, Mel Gibson, Oliver Stone, Ron Howard și Kathryn Bigelow și tot așa.

Cotidianul unui regizor pe val

Cum trăiești în viața de zi cu zi?

Daniel Sandu, regizor „Un pas în urma serafimilor”

Pffaa! În primul rând aș vrea să spun că aproape în fiecare dimineață din cei cinci ani de seminar în care eram treziți pentru rugăciunea de la ora 7.00 dimineața, rugăciunile mele începeau cu „Dă Doamne să am o viață și un loc de muncă pentru care să mă trezesc numai atunci când vreau eu”. Și mi-a dat. S-a îndeplinit, cu excepția zilelor de filmări sau urgențelor aferente unei vieți normale, mă cam trezesc doar când vreau eu, indiferent de oră. Și e grozav. Apoi, fac cam de toate, cam tot ce-mi place, fără s-o iau razna totuși. Plec când vreau, unde vreau, fac ce-mi place. OK, uneori mai fac și ce nu-mi place că deh, nu trăiesc singur pe planetă, dar, mă rog, înțelegi ideea. Și fac chestii destul de normale în linii mari, călătoresc, mă distrez cu prietenii, cunosc oameni noi și mișto, fac planuri de viitor, plănuiesc să-mi iau motor (Ssst, poate nu citește maica-mea și interviul ăsta). Am mai redus și din intratul pe Facebook și pe net în general și e mult mai bine. Culeg idei, învăț chestii noi despre scenarii, despre regie, despre muzică, lucrez simultan la două-trei proiecte (două de film și unul de TV), am pereții plini cu post-ituri cu scene aferente. Asta în primul rând pentru că vreau sa am proiecte pregătite din timp. Amendez toți șoferii care îmi ocupă locul de parcare și nu lasă un număr de telefon în parbriz (pur și simplu sun la poliție, deja mă știu domnii polițiști, e ca un abonament la ei, că am amendat până acum cinci persoane doar anul ăsta), pur și simplu nu stau la discuții cu cei nesimțiți, îi amendez, iar cei cu bun simț pot obține multe de la mine, inclusiv locul meu de parcare… Iar în ultima vreme obișnuiesc să ies uneori până foarte târziu cu gașca de „serafimi” prin diverse locuri faine… Mă rog, cam astea ar fi câteva chestii dintre cele ce pot fi spuse într-un interviu vizavi de cum trăiesc eu viața de zi cu zi. Dar e posibil ca multe dintre ele să se schimbe radical în curând.

Povești care vor urma

Ce urmează pentru tine, știi deja când va fi următorul tău film?

Urmează „Tatăl mută munții”, un nou lungmetraj pentru care am câștigat deja concursul de finanțare CNC. Încercăm să-l filmăm în 2018. Este un nou proiect de suflet, dar care de data asta nu are legătură cu instituția Bisericii. Filmul va fi produs de Cristian Mungiu și este o poveste spectaculoasă despre ambiția unui tată care își construiește propria armată cu care să găsească trupul fiului său dispărut în munții înzăpeziți. Este o poveste bazată pe evenimente reale care pe mine m-au emoționat și m-au făcut să-mi doresc să spun această poveste sub forma unui film. Atât eu, cât și DoP-ul George Dăscălescu, susținuți de Cristian Mungiu, Tudor Reu și toată echipa pe care o construim ne dorim să aducem o abordare nouă în stilul meu de filmare și în felul cum obișnuiesc eu să spun o poveste.

Nu cred că filmul va schimba ceva. Dar ce mi-aș dori totuși, dacă ar putea să facă acest film, ar fi să încurajeze oamenii care îl văd și în special tinerii să îndrăznească să pună întrebări. Să pună întrebări chiar incomode. (Daniel Sandu, regizor)

Foto: Cornel Lazia, „Un pas în urma serafimilor”

12
/12
/17

Festivalul este organizat de Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ‘I.L.Caragiale’ București (UNATC), Teatrul Metropolis și Fundația Cinemaiubit, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei (CNC), al Uniunii Cineaștilor din România (UCIN) și DACIN SARA. Fiind cel mai important festival internațional de film studențesc din România, CineMAiubit este locul unde, de-a lungul timpului, și-au făcut […]

12
/12
/17

Astăzi, 12 decembrie, de la ora 20.00, la AFI Cotroceni, are loc avanpremiera exclusivă a thriller-ului „Bullet Head / Capcană mortală”. Invitaţii speciali ai serii de gală vor fi celebrul actor american Adrien Brody şi actriţa româncă Alexandra Dinu. Filmul, din distribuția căruia mai fac parte John Malkovich si Antonio Banderas, va avea premiera în cinemtografele din România pe 5 ianuarie 2018.

12
/12
/17

Walt Disney și Salvador Dali s-au întâlnit în 1945, la o petrecere organizată de Jack Warner, un investitor din lumea filmului. Tot atunci, cei doi mari artiști ai epocii au decis să colaboreze la un proiect cinematografic intitulat “Destino”. Desenele rezultate în urma colaborării dintre Dali și Disney au fost ignorate mai bine de jumătate de secol, până la începutul anilor 2000, când nepotul faimosului desenator american , Roy, le descoperă și materializează proiectul într-un film de 6 minute...

11
/12
/17

SPECIAL Anul 2017 nu a fost nici rău, dar nici extraordinar de bun pentru cinematografia română - nici un foarte mare film. 20 de filme de ficţiune lansate în săli, trei documentare bune, câteva prezenţe în festivaluri (însă fără Cannes), surprinzător de multe debuturi şi câţiva actori foarte tineri şi promiţători.

11
/12
/17

"Star Wars: The Last Jedi", cel de-al 8-lea episod al francizei Star Wars a avut premieră mondială la Los Angeles. La 40 de ani de la lansarea primului film al seriei, specialiștii estimează încasări de 220 milioane dolari pentru "Star Wars: The Last Jedi", în primul weekend de proiecții în cinematografele din Statele Unite.

07
/12
/17

Astra Film Festival, Sibiu pregătește cea de-a XXV-a ediţie, care se va desfăşura în perioada 15-21 octombrie 2018, la Sibiu. Pe 5 decembrie 2017, au început înscrierile de filme - regizori, producători şi distribuitori de filme din toată lumea îşi pot înscrie cele mai recente producţii de film documentar cu termen limită până pe 5 martie 2018.

06
/12
/17

Unul dintre cele mai prețioase momente dintr-un film, din punctul de vedere al unui spectator, este acela când un nou personaj își face apariția în lumea actoriei, pe marele ecran. Un personaj care pare să fi ieșit de nicăieri și să graviteze instantaneu spre măreție. Daniela Vega, femeia fantastică, personajul principal în jurul căruia se învârte acțiunea noului film al regizorului Sebastían Lelio, este o astfel de actriță.

06
/12
/17

Ziarul Metropolis vă prezintă cele mai bune documentare de autor al anului, alese, pentru tradiţionalul top, dintre cele lansate în cinematografe sau prezentate în festivaluri şi pe platforme online.

03
/12
/17

ANCHETĂ Vă prezentăm cinci dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari - scurtmetrajele lor stau deja mărturie - să tot auzim de ei în anii următori: Octav Chelaru, Ana-Maria Comănescu, Ruxandra Ghiţescu, Roxana Stroe şi Andrei Tănase.

01
/12
/17

CRONICĂ DE FILM Intrat în cinematografe de 1 decembrie, „Mariţa”, de Cristi Iftime, este cel mai reuşit debut românesc lansat în 2017 în săli. Un film despre stările şi emoţiile pe care le declanşează atmosfera unică dintr-o familie, fie una chiar şi destrămată şi reunită doar pentru o seară de Crăciun.

01
/12
/17

„Probabil că sunt încet. Nu de mult m-a călcat o maşină care era împinsă de doi oameni" sau "Cred în sex şi moarte. Ambele sunt experienţe de care ai parte o singură dată în viaţă" - Woody Allen. Controversatul şi fascinantul cineast, prototipul intelectualului nevrozat, a împlinit 82 de ani.

30
/11
/17

Lungmetrajul "The Post", regizat de Steven Spielberg, cu Tom Hanks și Meryl Streep în rolurile principale, a devenit unul dintre favoriții actualului sezon al premiilor cinematografice americane, după ce a fost desemnat marți seară cel mai bun film al anului 2017 de National Board of Review, o prestigioasă asociație de cineaști și producători de film, ce a fost înființată în 1909

Page 1 of 19012345...102030...Last »