INTERVIU „Evident că este şi un film polemic. Dar cel mai mult m-a atras povestea de dragoste” – Ivana Mladenovic, cineasta născută în Serbia dar stabilită în România, vorbeşte despre debutul ei în lungmetraj, explozivul „Soldaţii. Poveste din Ferentari”.
Un articol de Ionuţ Mareş|31 ianuarie 2018
Ivana Mladenovic s-a născut în 1984 în Serbia. După ce a studiat Dreptul la Belgrad, s-a mutat în România, unde a absolvit în 2010 Secția de Regie a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (UNATC) din Bucureşti, iar apoi și Masterul în regie de film (2011).
După mai multe scurtmetraje, de ficţiune şi de documentar, cu care a fost prezentă în diferite festivaluri, Ivana Mladenovic a debutat în documentarul de lungmetraj în 2012, cu „Turn Off The Lights”, câştigător la Festivalul de la Sarajevo şi ales apoi cel mai bun documentar la Premiile Gopo.
În 2016, a intrepretat personajul Solange în „Inimi cicatrizate”, filmul regizat de Radu Jude după scrierile lui M. Blecher.
Prezentat în premieră mondială în competiţia Festivalului de la San Sebastian în toamna anului trecut şi lansat începând cu 2 februarie în cinematografe, „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, bazat pe romanul cu acelaşi titlu al scriitorului Adi Schiop, este debutul în regia de lungmetraj de ficţiune al Ivanei Mladenovic.
Filmul îl are în centru pe Adi (jucat chiar de Adi Schiop), un antropolog de 40 de ani, care a fost părăsit de curând de iubită şi care se mută în Ferentari pentru a documenta un doctorat despre manele. Acolo, îl întâlnește pe Alberto (interpretat de Vasile Pavel-Digudai), un rom sărac, fost deţinut, care promite să-l ajute să cunoască cântăreți. Destul de repede, cei doi încep o relație improbabilă şi imprevizibilă.
Citiţi aici şi cronica din Ziarul Metropolis dedicată filmului.
„Soldații. Poveste din Ferentari” (regia: Ivana Mladenovic)
Ionuț Mareș: Tu ai debutat în documentarul de lungmetraj în 2012, cu „Turn Off The Lights”, în care urmăreai câțiva tineri romi la eliberarea din închisoare. Acum debutezi și în lungmetrajul de ficțiune cu „Soldații. Poveste din Ferentari”, bazat pe cartea cu același titlu a lui Adrian Schiop, co-scenarist și interpretul rolului principal. Ce te atrage, ce te fascinează la lumea marginalilor, a celor aparent inadaptați pe care nu prea suntem obișnuiți să îi vedem în cinema-ul românesc?
Ivana Mladenovic: E o întrebare foarte grea, pentru că orice ai zice, nu e vorba doar despre acel lucru. Nu-mi dau seama dacă am o fascinație. Cred că e mai degrabă empatie. Făcând documentarul „Turn Off The Lights”, aproape trei ani în închisorile României, am văzut că viața acolo este grea, oribilă. Cei mai mulți din închisoare nu au avut o viață bună înainte. Majoritatea vin din zone extrem de sărace.
La fel și cu „Soldații”: orice ai încerca să zici, parcă dai de niște stereotipuri și clișee. Au fost mai multe întâmplări care au dus atunci la faptul că am intrat în închisoare și i-am cunoscut pe toți acei oameni. Când Florin Șerban a făcut „Eu când vreau să fluier, fluier” (2010; laureat cu două premii la Berlin – n.r.), m-a invitat să vin cu el la casting în închisoare. Văzuse un documentar pe care îl făcusem despre orașul meu natal (din Serbia – n.r.) și despre tatăl meu, care era supărat pentru că am plecat în România și am părăsit Facultatatea de Drept de la Belgrad ca să fac regie la București. Probabil că lui Florin Șerban i s-a părut că este emoționant, habar n-am.
Căuta pe cineva care să-i continue munca într-un documentar pe cercetarea pe care a făcut-o în închisoare. Eu am plecat cu el pentru că în primul rând am fost curioasă, m-am interesat să văd ce face. Era și Cătălin Mitulescu implicat și eu îi văzusem scurtmetrajele, care mi s-au părut foarte bune. Așa a început.
Mi-a plăcut munca lui Florin. Mi-a plăcut castingul cu neprofesioniști. Cum a lucrat cu ei. Dacă exista o fascinație? Nu știu, poate exista.
E clar că ceva te-a interesat și ți-a stârnit interesul, pentru că „Soldații” vine ca un fel de continuare a documentarului pe care l-ai făcut atunci.
Da, are personajul Alberto, care a ieșit din închisoare și care încearcă să se readapteze. După 15 ani petrecuți în închisoare, ce poate să știe să facă? Știe doar masaj. Însă nici asta nu e calificat să facă, pentru că îl doare spatele, are un cazier care îl urmărește și nimeni nu vrea să îl angajeze. Statul nu prea face mare lucru pentru foștii deținuți, ca ei să se readapteze. Alberto încearcă să se angajeze, să facă rost de buletin, dar e o situație fără ieșire, un cerc vicios.
Acest interes al tău s-a intersectat la un moment dat cu romanul lui Adrian Schiop. Ai povestit undeva că ai ajuns la roman prin cineva. Cum ai gândit structura filmului „Soldații”, acest amestec de ficțiune, preluată din roman, și documentar sau mai degrabă cine-vérité?
Concepția mea a fost să creez spații și contexte în care oameni care joacă să se simtă cât mai natural, cât mai în largul lor, și să încerc să fac abstracție de documentar și ficțiune. Sincer, eu credeam că o să fie și mai mult documentar. Dar povestea dintre Adi și Alberto nu e cine-vérité, nu e documentar. Este pură ficțiune.
Asta este partea cea mai consistentă de ficțiune.
Și ea conduce filmul. Îmi doream să fie mai mult documentar poate și din cauză că odată ce ajungi în Ferentari, e foarte ușor să cazi în capcana să vrei să filmezi tot. Am avut tentația să mă concentrez mai mult asupra cadrului, pentru că ochii sunt ușor furați de peisaj, vrei să pui aparatul pe ceea ce vezi în jur.
Dar am decis să evit asta, pentru că distrăgea atenția de la ce este vorba în film și de la ce m-a interesat pe mine, iar asta e relația dintre Adi și Alberto. Cu greu am scos multe bucăți din film care erau absolut fascinante. Dar nu făceam un documentar despre Ferentari. Adi are o parte din viața reală, dar Digudai (interpretul lui Alberto) nu are absolut nici una. Toate replicile lui Alberto sunt scrise. Nu există niciun gram de improvizație. Sunt învățate la virgulă. Filmul ar funcționa și fără partea documentară.
Însă partea de documentar asigură fundalul.
Nu am insistat atât de mult.
În același timp, eviți senzaționalismul.
Da, și asta. Ar fi avut un pic din „poverty porn”. Și nu despre asta e vorba. Mi se părea că distrage atenția de la esența poveștii.
Dar Ferentariul rămâne acolo, în fundal.
Nu-mi dau seama dacă ar fi fost nevoie de mai mult. Poate că e de ajuns cât e. Atât am simțit că ar fi dozajul. Am ales ca acest cartier să vorbească prin personaje. Și prin relația lui Adi cu Alberto, și prin personajele episodice. Prin ei simți cum e cartierul. Cam asta era ideea.
Totuși, cel mai bun lucru pe care am putut să îl fac pentru film a fost să filmez în locația adevărată. Deși cartierul nu e atât de prezent, a fost important să filmez acolo. Acel bar are viața lui, e într-un anume fel. Căutam cât mai mult să surprind viața acelor oameni. Și greșeli. Nu-mi era teamă că cineva o să joace prost sau că o să se uite în cameră.
Regizoarea Ivana Mladenovic, alături de protagoniștii filmului său.
De ce îți place să lucrezi cu neprofesioniști? Ce îți oferă?
Pare că mie nu-mi place să lucrez cu actorii. Dar nu este adevărat. Chiar am făcut casting cu actori. Mi-am dorit să-mi ușurez viața. A fost foarte greu cu neprofesioniști.
Nu mi-am propus asta de la început, am fost nevoită. Unde am putut, am luat actori, dar mulți au refuzat. Cu Cezar Grumăzescu și Sorin Cociș am lucrat foarte ușor. Chiar îmi pare rău de o secvență pe care au avut-o Adi și Cezar Grumăzescu. După părerea mea, era cea mai bună secvență din film. Era o improvizație absolut superbă a lor în timp ce joacă table: cum poate un actor să provoace un neprofesionist și să scoată din el ce e cel mai mișto.
Pornești de la un roman de autoficțiune și îl folosești pe Adi Schiop în rolul personajului din cartea sa. Acest amestec de realitate și ficțiune poate fi bulversant.
Nu e neapărat ceva ce mi-am propus acum patru ani (când a apărut ideea filmului – n.r.). Nu m-am gândit că chiar el trebuie să îl joace pe Adi. Din nevoie l-am luat pe Adi Schiop. Din păcate, mulți actori nu au vrut să vină nici la casting, pentru că era film cu gay. Apoi, erau și oameni deschiși și de ajutor, dar nu se potriveau cu Alberto. Adi chiar este interesat și de viața romilor, și de manele. Când îi vedeai împreună, chiar simțeai că vrea să afle ceva de la el. Rar am văzut asta la oameni care au venit la casting. Când Adi s-a întâlnit prima dată cu Vasile Pavel-Digudai (intertretul lui Alberto – n.r), chiar am simțit că a existat o conexiune. Nu cea erotică, de îndrăgostire, ci pur și simplu de prietenie. Fix asta îmi doream în film.
Vasile Pavel-Digudai era de la început ales pentru film?
După jumătate de an de casting. Nu-l cunoșteam.
La castingul pentru acest rol au fost și profesioniști, și neprofesioniști?
Mulți. Dar pe el l-am decis destul de devreme. A venit cu un prieten din Ploiești la Muzeul Romilor, la un festival. L-am chemat la casting, i-am dat să învețe secvențe pregătite dinainte. Personajul Alberto avea atât de mult text, încât trebuia să văd dacă e serios și o să vrea să îl învețe. Vasile Pavel-Digudai nu a fost în închisoare. Nu e gay. Nu are datele personajului. I-am dat un scenariu de 120 de pagini și a învățat toate replicile. Apoi am repetat.
Cum ai decis ce să arăți și ce să nu arăți în film? Momentele foarte intime ori sunt lăsate în afară, ori sunt doar sugerate. A fost un impediment faptul că ei nu erau actori neprofesioniști? Ai fi făcut altceva dacă aveai actori profesioniști?
Scenariul avea poate mai multe lucruri de acest fel. Dar când venea vorba să le fac, nu-mi venea să le fac. Mi se părea că filmul nu e despre asta. Că, până la urmă, e despre prietenia dintre acești doi oameni. Sigur, multe lucruri au venit și din cauză că lui Digudai i-a fost totuși destul de greu să facă aceste scene de intimitate. Dar nu-mi pare rău. Eram constrânsă de anumite lucruri pe care nici actorii nu puteau să le facă. Dar ele sunt traduse într-un fel de tandrețe, care mi se pare că vorbește mai mult despre ce e filmul și despre ce e relația lor decât dacă aș fi arătat tone de sex. Cred că sunt spre bine toate aceste restricții pe care le-am avut.
Pe de o parte, filmul este foarte curajos. Pe de altă parte, am avut sentimentul că te oprești în unele momente, ca și când ar fi o pudoare.
Ce-aș fi câștigat? Eu vroiam să văd la acești doi oameni apropierea lor: cum sunt doi oameni care se întâlnesc și petrec timp împreună. Fac niște lucruri normale, se uită la filme indiene. Stau ca doi prieteni. Pentru mine, asta era important. Sunt doi oameni singuri.
Cum ai găsit echilibrul între cele două tipuri de interpretări? Pe de o parte, e interpretarea lui Adi Schiop, complet diferită de ce am fi obișnuiți de la un joc actoricesc. Pe de altă parte, e Digudai, mai expansiv și cu umor. L-ai gândit de la început? A venit pe parcurs?
Nu îmi dau seama cum a fost de la început, pentru că am petrecut doi ani cu Adi scriind la scenariu. Nici unul dintre noi doi nu avea neapărat experiență în a scrie scenarii. Era primul scenariu pentru amândoi. E drept, când l-am scris, amândoi eram foarte concentrați pe personajul Alberto. El e expansiv și în contrast cu Adi. Asta da, era gândit de la început.
Cât de greu a fost să câștigi încrederea celor din Ferentari?
Lucrurile au decurs natural, cu o perioadă lungă de stat prin cartier. E adevărat, nu e doar meritul meu. M-a ajutat un prieten, Radu Ciorniciuc, de la Casa Jurnalistului. Mi-a făcut cunoștință cu oamenii de la ARAS, Asociația Română Anti-SIDA. Sunt singurii care ajută oameni din cartier pe bune, cu programul de „harm reduction” de foarte mulți ani. Am mers câteva luni cu ei cu ambulanța să văd cum lucrează.
L-am avut și pe Adi în multe cârciumi sau în alte zone. Am mers în locuri țintite, care erau descrise și în carte. La unele Adi a avut contact, la altele nu. Cu unele m-au ajutat Mădălina Botoran și Bogdan Ignat. Bogdan a făcut locațiile, iar cu Mădălina practic am mers pe străzi și am făcut castingul. Toate weekendurile, noi două eram pe străzi în Ferentari, ne întâlneam cu oameni, vorbeam cu ei. Era legătura mea cea mai mare cu cartierul. Nu știu dacă fără ea aș fi reușit să fac filmul așa cum am vrut.
Am vrut să filmez cu oameni de acolo și după ce am ales oamenii care să joace, am muncit mult cu ei pe text. Odată ce au văzut că e vorba de un film și că eu nu fac muncă undercover, au fost deschiși. Au venit și ei la HiFilm (casa de producție – n.r.), au văzut unde lucrăm. Aveam repetiții la HiFilm. Majoritatea oamenilor care sunt în film au fost pregătiți luni de zile.
În ce măsură consideri că „Soldații” este un film polemic?
Evident că este și un film polemic. Pur și simplu, prin poveste vorbește despre relația romilor cu românii. Dar nu asta era ideea. Sincer, ideea care m-a atras cel mai mult era povestea de dragoste. Așa mi s-a părut cel mai corect. Indiferent din ce țară vii și cărei clase sociale aparții, este cel mai ușor să înțelegi povestea de dragoste. Asta a trăit oricine.
După ce s-a lansat „Turn Off The Lights”, ai spus într-un interviu că nu prea crezi în granița dintre ficțiune și nonficțiune. Cum vezi relația dintre ficțiune și documentar?
Povestea asta cu documentarul și ficțiunea e așa veche…
Așa este, de la începutul cinema-ului.
Orice filmezi e ficțiune. Chiar și când filmezi documentar, ajunge să fie ficțiune, într-un fel. La „Soldații” am experimentat mai mult. Mi-a plăcut să fac asta. Pe de o parte, relația Adi-Alberto e complet ficțiune, dar pe de altă parte există și prietenia lor care e adevărată, surprinsă în multe momente în care vorbeau pe lângă scenariu.
Și au rămas în film?
Da. Am avut și secvențe complet improvizate. De exemplu, cea cu Bursuc (producătorul muzical Dan Bursuc – n.r). M-am inspirat dintr-o întâmplare de a mea cu Bursuc. După ce l-am așteptat odată vreo cinci ore să apară în birou, am încercat să explic că acest film este despre cineva care a făcut doctorat în manele. El a crezut că eu am făcut doctorat în manele și m-a luat la întrebări: „Cine te crezi tu să faci doctorat în manele?”. I-am spus că nu e vorba despre mine. Era o neînțelegere completă. Mi-a prezentat cântăreți.
Atunci, mi-am dat seama că trebuie să fac altfel cu el această secvență, pentru că a refuzat sau nu a vrut să învețe textul. I-am zis: „Mai știi atunci când am venit la tine? Acum trebuie să-i faci lui (Adi Schiop – n.r.) ce mi-ai făcut mie”, Adi și Digudai spunându-și în acest timp replicile lor. Sunt doar două secvențe așa. A doua e cea din bar, când Alberto și Adi se cunosc. Ei au replici, dar tovarășul lui Alberto a improvizat. În rest, tot ce ține de relația Adi-Alberto a fost repetat pe text cu mult timp înainte de filmare.
Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?
Evident că este și un film polemic. Pur și simplu, prin poveste vorbește despre relația romilor cu românii. Dar nu asta era ideea. Sincer, ideea care m-a atras cel mai mult era povestea de dragoste. Așa mi s-a părut cel mai corect.
