Mihai Diaconescu, pianist: „Am fost mult mai des invitat să cânt în afara țării”
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-diaconescu-pianist-am-fost-mult-mai-des-invitat-sa-cant-in-afara-tarii/

INTERVIU Pianistul Mihai Diaconescu trăieşte în Helsinki, însă pe 7 mai 2018 urcă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti pentru concertul „I Love Ceaikovski”, organizat de Fundaţia Calea Victoriei.

Un articol de Alina Vîlcan|1 mai 2018

S-a născut la Craiova, a studiat la Cluj și Helsinki, a cântat pe scena sălii Kleiner Konzertsaal din Gasteig, filarmonica din München, sau în Teatro Bibiena din Mantova, a cărei sală a fost cândva inaugurată chiar de Mozart, dar și în fermecătoarea Villa Carlotta de pe lacul Como. Peste doar câteva zile, îl vedem la București. Cine este pianistul Mihai Diaconescu și de să nu ratăm concertul „I Love Ceaikovski”?

I LOVE CEAIKOVSKI. Cum ai fost ales să fii solistul evenimentului și la ce să ne așteptăm?

Am avut plăcerea și onoarea să fiu contactat de Monica Bălășoiu, concert-maestru al acestui concert. Conversația a fost foarte simplă, m-a întrebat dacă vreau să fac parte din evenimentul organizat de Fundația Calea Victoriei și să cânt concertul nr.1 de pian de Ceaikovski, nu am ezitat prea mult cu răspunsul! Îmi este greu să prezic exact la ce să vă așteptați, dar pot spune că lucrarea este magistrală. Îmi face o plăcere enormă să cânt acest concert și vom da cu toții tot ce se poate, ca să iasă cât mai frumos!

ÎNCEPUTURI. Ai studiat muzica la Craiova (liceu), Cluj (facultate) și Helsinki (master). Cum ai descrie cele trei perioade?

Într-adevăr, viața mea se poate clar divide în trei perioade. Copilăria, primul contact cu muzica, apoi perioada de studiu în Liceul de artă ,,Marin Sorescu” fac parte din prima perioadă și se leagă de orașul meu natal, Craiova.

Clujul a marcat cea de-a doua etapă și a însemnat o schimbare destul de mare în viața mea; atunci am ajuns într-un mediu universitar foarte activ muzical. Mare parte din experiența concertistică am acumulat-o atunci. A fost perioada în care pentru mine a început oarecum ,,maturizarea” muzicală, dacă putem spune că așa ceva există cu adevărat.

Helsinki reprezintă liantul cu marea lume muzicală. Aici am cunoscut artiști de renume mondial și am avut ocazia să studiez cu mari pianiști și profesori din toată lumea. Nu mai puțin important, pe plan uman, în Helsinki am avut ocazia să îmi fac prieteni din toate colțurile lumii, iar asta mi-a deschis mult orizonturile și gândirea. Multiculturalismul este de o importanță vitală pentru un artist.

INFLUENȚE. Chiar așa, cum ai ales pianul?

Pianul l-am ales deoarece părinții nu m-au lăsat să studiez vioara (râde). Dar nu regret schimbarea aceasta „forțată”. Mama mea a cântat la vioară foarte puțin și avea o idee despre dificultatea extraordinară de a produce sunetul la acest instrument. Pianul este mult mai simplu la început, procedeul tehnic de a produce sunetul este banal, și asta îl poate face mai atractiv pentru copii.

Am fost sensibil la muzică de când mă știu, de la o vârstă foarte fragedă ascultam concertele Brandenburgice de Bach, unde evident predomină corzile, mai ales vioara. Cred că așa se poate explica atracția pe care o simțeam pentru vioară. Nu detaliez cum a ajuns la pian, de ce nu altceva în locul viorii refuzate de părinți.

CONCERTE. Dacă ar fi să alegi trei locuri unde ai cântat până acum și care ți-au rămas în minte mai mult decât altele, ce locuri ai alege și de ce?

Primul loc care îmi vine în minte este scena sălii Kleiner Konzertsaal din Gasteig, filarmonica din München. Aici am cântat pentru prima dată la vârsta de 12 ani și am simțit pentru prima dată că pot fi solist, că pot comunica direct cu publicul și aș putea avea succes.

Teatro Bibiena din Mantova este un alt loc foarte important pentru mine. Teatro Bibiena este sala ideală pentru un recital de pian; este de o frumusețe rară, are o acustică perfectă, pianul e, de asemenea, deosebit. În plus, peste toate acestea, a fost inaugurată de Mozart.

Al treilea loc la care mă gândesc cu mare drag și nostalgie este Villa Carlotta. Aici se organizau stagiuni de concerte estivale, recitaluri de pian sau muzică de cameră. Sala de concerte este într-o vilă aristocratică așezată pe malul lacului Como, iar din sala de concerte se poate privi de sus lacul. Greu de închipuit un loc mai poetic și mai potrivit unei serate muzicale intime decât Villa Carlotta.

ÎNTÂLNIRI. Dintre artiștii întâlniți până acum, de la cine ai învățat cel mai mult?

Există mai multe persoane care m-au influențat mult. Prima mea profesoară, Mariana Ilie, mi-a pus bazele pianistice. Csiky Boldizsár, profesorul meu de la Cluj, a fost primul meu model de artist. Pianistul Walter Krafft a fost aproape ca un părinte și rămâne un exemplu de tenacitate și forță de muncă. Prin Walter Krafft am avut șansa să cânt în atâtea locuri speciale. Pianistul Paavali Jumppanen este ultima mea „descoperire”, un artist și un om care reușește să mă inspire și să mă ajute să progresez. În concluzie, nu pot spune doar un nume.

GENERAȚII. Cum vezi generația ta în muzica clasică?

Trăiesc într-un mediu muzical, majoritatea prietenilor de vârsta mea sunt muzicieni și poate de aceea nu sunt așa de obiectiv. Generația noastră are potențial uriaș, ca orice nouă generație. Sunt foarte mulți tineri extrem de talentați și ambițioși. Sunt foarte optimist în legătură cu implicarea tinerilor de vârsta mea în muzica clasică!

PUBLIC. Cum ai descrie publicul de muzică clasică de la noi comparativ cu publicul european?

România are un public destul de conservator, dar, zic eu, cu potențial mare. Poate fi destul de reticent la muzica nouă și la programe noi. Însă atunci când văd publicul de la Festivalul Enescu îmi dau seama că există resurse: este un public deosebit de deschis; poate prea deschis și prea indulgent (râde). Publicul european este foarte profesionist și critic. Nu este suficient să cânți bine ca să ai succes.

INSPIRAȚIE. Ce muzicieni urmărești, ce te inspiră ca pianist?

Sunt un mare fan al „artiștilor de altădată”, în special artiștii sovietici: Sviatoslav Richter, David Oistrakh, Emil Gilels, Vladimir Horowitz. Mă inspiră foarte mult să aud înregistrările lor, să citesc cărți despre ei și să văd cum au trăit și cât de mult s-au dedicat artei în pofida problemelor existente. Descoperirea continuă a muzicii și a tot ce este legat de muzică mă inspiră ca pianist. Bineînțeles, urmăresc cu mult entuziasm și muzicieni contemporani: Leonidas Kavakos, Daniel Barenboim, Martha Argerich, titani ai vremurilor noastre.

ARTIST ÎN ROMÂNIA. Cum este să fii un artist tânăr în România anului 2018?

Aici ați atins un punct sensibil. În primul rând, voi vedea cum este să fii artist în România. Momentan nu locuiesc în România, dar voi reveni acolo în curând. Am cântat mult mai mult în străinătate, am fost mult mai des invitat să cânt în afara țării. România nu are niciun fel de strategie de a promova valorile sau oamenii care vor să facă ceva cu adevărat de calitate. Știu că sunt foarte critic, dar asta este realitatea. Nu este ușor să fii artist în România, deseori te lovești de neprofesionalism și nepotism. Ca să închei acest răspuns într-o notă pozitivă, există câteva curente extrem de sănătoase și active care cred că vor avea succes și vor pune lucrurile pe un făgaș bun. Acest proiect inițiat de Fundația Calea Victoriei, din care mă bucur să fac parte, are această energie pozitivă despre care vorbesc.

INVITAȚIE. Ce i-ai spune cuiva care nu a fost niciodată la un concert de pian pentru a-l atrage?

Vino, că nu știi ce pierzi! Ce poate pierde, sau mai degrabă ce poate câștiga un tânăr care vine să asculte un concert de pian? În cele aproximativ 40 de minute cât durează un concert de pian, se desfășoară momente de o profunzime, frumusețe și meșteșug extraordinare. Concertul de Ceaikovski de exemplu are 3 părți, și fiecare parte are propriul caracter, totul este atât de diversificat și spectaculos. Solistul este pus la mare încercare, nivelul tehnic poate fi foarte spectaculos pentru public, aproape de neînțeles pentru un neprofesionist. Îmbinarea spectacolului tehnic cu ideile muzicale geniale ale compozitorului fac dintr-un concert de pian un eveniment care poate rămâne în memoria publicului.

ALTE ARTE. Ce scriitori preferați ai, ce filme îți plac? Cum te raportezi la artă, dincolo de muzică?

Scriitori preferați: Lev Tolstoi, Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez. Iubesc literatura, aș vrea să pot să îi dedic mai mult timp. Mergeam des la teatru când eram în România, în Finlanda nu are sens să merg, din pricina limbii. Nu sunt un cinefil înrăit, nu mă uit la filme foarte des, dar îmi place să merg la cinema. Filmul preferat: „The Curious Case of Benjamin Button.

ÎN CE CREZI? În artă și în viața de zi cu zi.

Atât în artă cât și în viața de zi cu zi, cred în sinceritate, naturalețe, simplitate, idealism, pasiune și dedicare!

COTIDIAN. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

O zi obișnuită din viața mea poate părea foarte monotonă. Petrec aproape toată ziua, de dimineață până seara, în clădirea T, din Academia Sibelius din Helsinki. Aici studiez, mănânc, mă întâlnesc cu prietenii, cântăm împreună, schimbăm idei. Tot în acest loc și predau, de multe ori aici se fac și petreceri sau concerte. Acest lucru se va schimba în viitor, când nu voi mai fi student. Fiecare zi, deși foarte limitată ca spațiu, este extrem de diversă de fapt.

7 MAI 2018. Cum te pregătești pentru concertul de la TNB și ce așteptări ai?

Important în pregătirea unui concert cu orchestră este și exercițiul de a cânta alături de un al doilea pian care cântă partea orchestrală. Lucrez cu mai mulți profesori cu care mă sfătuiesc despre ideile muzicale și tehnice ale concertului.

Alte actvități importante înainte de concert sunt forma fizică și mentală. Încerc să mă păstrez sănătos, să fac puțin sport și să fiu puțin mai atent ce mănânc. Pentru partea mentală rămâne important să fiu bine conectat cu muzica, cu sunetul, dar să mă și relaxez făcând activități simple.

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Am cântat mult mai mult în străinătate, am fost mult mai des invitat să cânt în afara țării. România nu are niciun fel de strategie de a promova valorile sau oamenii care vor să facă ceva cu adevărat de calitate. Știu că sunt foarte critic, dar asta este realitatea. (Mihai Diaconescu, pianist)

Foto: Arhiva personală a artistului, prin amabilitatea Fundației Calea Victoriei