Andrei Dinescu, muzician: „Dacă ești pe bune intelectual, nu prea văd cum poți să fii rasist”
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-dinescu-muzician-daca-esti-pe-bune-intelectual-nu-prea-vad-cum-poti-sa-fii-rasist/

INTERVIU Fiul poetului Mircea Dinescu are treizeci şi trei de ani, este muzician (urmăriţi formaţia sa, IMPEX – nu mai face altcineva aşa ceva în România). Cântă o combinaţie de manele, rock şi muzică electronică – rezultatul e spectaculos.

Un articol de Andrei Crăciun|22 Iunie 2018

Andrei Dinescu este una dintre puținele persoane din industria muzicală din România care vorbește deschis despre rasism și problemele cu care se confruntă muzicienii romi, cu care colaborează des.

Andrei a studiat de mic vioara, a luat lecții și cu marele violonist Ion Voicu. A făcut liceul de muzică, dar apoi a refuzat să dea la facultate până când nu avea să descopere ce îi place cu adevărat. Acum este student în anul I, la Universitatea din București. Studiază limba rromani.

Andrei, am citit un interviu dat de tine pentru ziarul Adevărul în care vorbeai frumos și surprinzător pentru societatea românească despre moștenirea bună pe care o avem de la Imperiul Otoman. Cum și de ce?
E acest clișeu: „Am fost curvele turcilor!” În primul rând, am observat că numai bărbații spun asta. În viața mea n-am auzit o femeie spunând-o. Doar bărbații au fost curvele turcilor! Ca femeie, erai răpită de turci și dusă la Istanbul, care echivala cu New York, Tokyo, Londra de acum. Era cel mai dezvoltat oraș – cultural, economic –, aveai artă, știință, muzică, arhitectură. Era un centru de cultură incredibil. Or noi, pe aici, eram ciobănași. Eram cu oița și cam atât. Și noi am beneficiat de contactul cu o metropolă a lumii. Știința de acolo, muzica și cultura au ajuns și ele, nu doar faptul că ne luau lucruri. Într-adevăr, ne luau mierea, ne luau grâul, ne luau copiii, ne luau femeile, dar, fără să vrea, au adus și cultură, artă, știință. Și noi ne bucurăm de ele azi. Ca român, ai în tine o inteligență emoțională de la romi, un simț al culturii orientale… Astea sunt niște plusuri psihologice. Identitatea noastră reală de aici este și orientală. Romii sunt un portal către lumea orientală. Am fost anul trecut în Maroc, întâmplător, și m-am întâlnit cu un soi de Salam al Marocului. Un tip foarte popular, exact ca Salam – și comportamentul, și nebunia. Și muzica pe care o făcea el acolo! Dacă se întâlnea cu un lăutar de aici, ei cântau din prima. E incredibil, omul ăla din deșertul african…

… Avea același limbaj cu romii din România.
Da, cânta aceeași chestie. Oamenii, vecinii noștri de aici din București cântă muzica deșertului, aia pe bune! E o legătură incredibilă. Noi suntem o țară din Europa care, prin acești oameni romi, avem efectiv o portiță către deșert, către sufletul oriental!

ANDREI DINESCU ȘI FLORIN SALAM

Cu Salam în ce relații ești?
Ne-am întâlnit de câteva ori, am discutat. Nu s-au potrivit cu discuțiile. El neagă că e manelist, neagă că e rom. E speriat de bombe. Ce trist e că asta arată rasismul, ce putere are, dacă nici când ești milionar și ultravedetă…

Cel mai popular artist din România – după Fuego, probabil.
Clar e cel mai popular artist din România. I-a rămas frica aia, după toate traumele copilăriei, când oamenii rasiști l-au făcut „cioroi”. I-au intrat până în os și nu l-au ajutat nici popularitatea, nici banii. El vrea să se adapteze. Asta e marea diferență între ceea ce s-a întâmplat în America în anii ’60 cu muzicienii care au început să vorbească de chestia politică și aici încă nu s-a întâmplat. E doar Dani Mocanu care are o piesă împotriva rasismului – „Mă mândresc că sunt țigan” –, dar e un exemplu, o piesă și e un artist cu haz, dar care nu e respectat de toată lumea.

Cântă gangsta-manele.
Da, și mai mult copiii sunt publicul lui; adulții romi nu ascultă Dani Mocanu. Și atunci, politic, nu are impact.

Unde locuiești, Andrei? Unde stai tu?
Fac naveta, fiindcă studioul meu de muzică, unde înregistrăm cu IMPEX (n.r. – formația de manele electronice din care face parte Andrei Dinescu) îl am la țară – înspre pădurea Comana, într-o casă la țară, la sat. Și stau și la București, pe la Piața Galați.

Te duci cu mașina.
Da, fac cumva drumul ăsta, dacă lucrez și acolo, și acasă, și în sala de repetiții, care e în altă parte.

Și te duci și la școală, dumneata fiind, din câte cunoaștem, student în anul I, la limba rromani.
Da, e un pic aglomerat programul meu acum.

ANDREI DINESCU ȘI PUBLICUL DIN GERMANIA, RUSIA ȘI ROMÂNIA

Unde ați dat concertele voastre, când le-ați dat?
Am cântat unde s-a nimerit. Am cântat pe la festivaluri, am cântat în cluburile din București, am mai prins câte un festival la Timișoara, am cântat și în Germania, în Rusia – asta mai ales după ce am scos discul ăla mai vechi cu Steaua de Mare. Ăla a mai avut efect de promovare.

Și cum v-au primit nemții și rușii?
Măi, foarte bine.

Mai bine ca ai noștri?
Nu, sincer, publicul românesc e super, superprimitor. Cred că tocmai fiindcă e lipsă de muzică live, în general, în România și de muzică mișto, publicul românesc e super. E ciudat că mulți înjură și zic că oamenii sunt proști, nu știu să aprecieze. E fix invers. De obicei, e vina celor care îi înjură că nu fac o muzică destul de bună, încât să le atragă atenția. Eu zic că e responsabilitatea artistului să capteze publicul, nu poți să dai vina pe public că e prea prost și ești tu prea deștept. Din moment ce nu te ascultă, înseamnă că tu ești prea prost și ei sunt prea deștepți.

Pe la ce festivaluri ați umblat voi? Sunteți o nișă care nu sunteți nici rockeri, nici electronici, nici maneliști.
De fapt, suntem și, și, și.

Practicați o sinteză, un sincretism.
Da, e mai greu plasat undeva, într-adevăr. Și e haios că am fost chemați la festival de jazz – fiindcă avem piese instrumentale, care se potrivesc lumii jazzului – dar după aia, când au văzut ăia că suntem cam rockeri, s-au speriat. Apoi am fost chemați la festivalul de rock, iar ăia, când au văzut că suntem cam maneliști, s-au speriat și ei. Singurii care au acceptat toate stilurile astea sunt maneliștii. Adică publicul manelist acceptă orice stil, atâta timp cât e bine cântat și lor le place. Ei sunt singurii care nu sunt anti-ceva. În rest, rockerii sunt anti-manele, jazzmanii sunt anti-rock, fiecare e anti-ceva. Singurii care pe bune nu sunt anti- sunt ei, maneliștii.

Ai avut și tu, în decursul formării dumitale, pusee de anti-ceva?
Asta cu rasismul – chiar și de mic, nu am avut-o, nu știu de ce. Probabil și din familie, unde chiar dacă n-a existat discursul ăsta vestic, antirasist, a existat un umanism mai estic, eu având și rădăcini rusești, din partea mamei… Dacă ești un om cât de cât citit, nu prea poți să fii rasist decât dacă ai niște probleme. Vezi că în România rasiștii sunt pseudointelectuali. Dacă ești pe bune intelectual, nu prea văd cum poți să fii rasist, că, totuși, citești și tu și, în principiu, mesajul venit de la artiști e împotriva rasismului, fie și indirect. Dar în România sunt ăștia care vor să se dea intelectuali și cred că, dacă îi înjuri pe oamenii săraci și care n-au carte, sunt ei mai deștepți. Poate că am avut ceva împotriva muzicii comerciale…

Gen formația André?
Da, cu toate că și André au niște piese foarte ciudate, dacă le asculți. În afară de hiturile știute de toată lumea, au și niște ciudățenii de piese, care sunt cel puțin de studiat socio-psihologic!

Au marcat o epocă în imaginarul colectiv.
Într-adevăr, muzical vorbind, nu sunt cea mai complexă, interesantă chestie. Între timp, nu mai am nici asta cu muzica comercială. Până la urmă, chestiile bune sunt – sau devin –, uneori, comerciale. Iarăși e un pic haios asta că oamenii vor să facă special muzică comercială și, dacă reușesc să câștige un milion-două de euro, au dat lovitura în România, și-au luat viloaca și mașina și sunt realizați. Dar oamenii cei mai bogați din industria muzicală nu sunt ăia comerciali – gen Eminem; el e miliardar. Și e miliardar fiindcă a făcut artă, nu fiindcă a făcut ceva comercial. Și dacă te uiți la bani, el e mai bogat decât ăia comerciali. Aici e trickul! Céline Dion – a cântat muzică bună, muzică adevărată, și e miliardară și ea. E mai comercială decât alții care vor să fie cu orice preț comerciali.

ANDREI DINESCU ȘI BANII

Dumneata tânjești după bogăție, vrei să fii bogat?
Nu mă deranjează ideea de a avea bani…

Ești risipitor, cheltui averi?
Păi neavând averi… Sincer, trăiesc de pe o zi pe alta, ceea ce înseamnă că da. Și toată familia noastră e cam la fel, nu suntem genul atenți la bani. Dar nu mă deranjează și cred că o să câștigăm și bani buni, până la urmă, cu muzica. S-a schimbat și România de când m-am apucat eu, la 15 ani, de formație. Acum 15 ani…

Dar chiar, spune-mi, cum s-a schimbat?
S-a schimbat. A evoluat capitalismul românesc și au apărut corporațiile cu evenimentele lor, au apărut baruri prin toată România – nu numai în București, ci și în provincie. Ne sună oameni din provincie care fac rost de 1.000 de euro, ceea ce acum 15 ani, să facă rost un băruleț din Moldova de 1.000 de euro, era o glumă pentru o formație. Între timp, nu mai e imposibil. Există o mini-piață; publicul vrea, și atunci o să putem câștiga și noi bani. Plus că noi am făcut multe piese; unele dintre ele au ieșit de la sine cu șanse de radio; noi nu le-am făcut special să fie bune de radio, dar așa ne-au ieșit.

Așa zici tu, deocamdată radiourile n-au confirmat, fiindcă n-ați lansat albumul.
Asta zic eu, exact. Din materialul pe care îl avem noi, pe care urmează să îl producem, da, unele piese au șansa de a deveni populare. Altele sunt mai experimentale – c-așa au ieșit –, dar care, culmea, și alea au un loc pe o piață din lume, dacă nu din România. În lume există atâtea festivaluri de muzică instrumentală ciudată…

Nu te-ai gândit la granițe când ai lucrat.
Păi nu, fiindcă am avut televizor de când eram mic, am avut MTV și VH1, apoi am avut Youtube și ștacheta e calitatea internațională, în sensul în care și când facem piese care sunt românești, în română și destinate publicului românesc, eu vreau să le înregistrez la calitatea americano-englezo-nemțească. Eu crescând cu nivelul ăla, am convingerea că totul merită făcut de calitate. Și asta e o greșeală cu: „Ah, faci în România? Pune ștacheta mai jos!” E o greșeală să te racordezi la un nivel mai prost, când nivelul din România poate să fie înalt.

ANDREI DINESCU ȘI MARELE CLASH ÎNTRE VEST ȘI EST

România, într-adevăr, s-a schimbat în sensul pe care l-ai descris, dar problema asta cu rasismul n-a evoluat, în egală măsură, cu restul societății.
Nu, din contră, cumva. E ciudat. Cred că e o problemă serioasă asta; și e globală, nu e doar în România. E Vestul împotriva Estului. Dacă te uiți, sunt războaie în Siria, Irak, Afganistan… iar romii, îți spun sigur – din cauza muzicii am aflat –, sunt conectați la Afganistan, Irak. Ei pe bune sunt din spiritul ăla. Și dacă pe glob e un mare clash dintre Vest și Est… De-aia mi se și pare mișto, politic vorbind, ce facem. Pentru că, uite, în Franța asta e una dintre problemele principale discutate politic: cum faci să împaci oamenii estici cu oamenii vestici la Paris sau în Franța, în general? Cum faci în Anglia? România ar trebui să aibă soluția, fiindcă noi n-am devenit amestecați – vestici cu estici – de 50 de ani, cum au devenit ei.

Am fost dintotdeauna.
Noi suntem dintotdeauna. Noi ar trebui să avem avantaj, ar trebui să fim profesorii francezilor: „Băi, uite cum se face să împaci – în tine, înăuntrul tău – vesticul cu esticul!” Ei au devenit vestici de când le-au picat imperiile, după al Doilea Război Mondial, și au început să le vină foștii sclavi la centru, acasă. Și brusc au devenit multiculturali. Dar, până atunci, ei nu erau multiculturali; erau albii între ei, iar ăia erau sclavii lor. În România, cum ziceai, dintotdeauna. Noi suntem multietnici de 50.000 de ani, nu de 50 de ani. Deci ar trebui să fim profesori de așa ceva, dar nu suntem.

Dar iată că preluăm mode tot din Occident.
Exact. Noi vrem să fim acum niște austrieci albi, dar, de fapt, suntem prea turci pentru a fi asta. Și e un soi de conflict în individul român…

Da, dincolo de asta, sentimentul cel mai pregnant pe care îl am eu cu privire la societatea românească este că e într-o foarte puternică ură de sine. Tu cum te împaci cu faptul că ești român? Te-ai consolat cu gândul ăsta?
Da. Era mai bine dacă eram femei românce, că femeile românce sunt în top 10 al lumii. Dacă intri pe internet și scrii „top 10 femei ale lumii”, apar est-europencele.

Nici măcar asta nu suntem…
Româncele sunt culte, sunt frumoase – nu doar fizic –, sunt cu școală, știu multe limbi străine, sunt inteligente. Ca bărbat român, cred că în top ești acolo unde e și România, practic. România fiind pe locul 240 al lumii, ca bărbat, acolo ești. Deci e un pic cam nasol. Ca individ, ai șansa să ieși din această statistică – asta e o statistică. Fiecare dintre noi, bărbații români, are șansa să se scoată de aici și să intre în topul femeilor.

E greu ce zici tu.
Da. Într-adevăr, e nasol asta, să fii colonizat. Suntem o colonie! Suntem o colonie complexă, adică de secol XXI, nu suntem colonizați de o singură altă țară, ci de vreo alte șapte țări deodată, dar tot colonie suntem. Și asta, ca bărbat, cred că te frustrează. Ești ca algerienii în anii ’40; chiar și ăia și-au câștigat independența.

Ești conectat și la mișcările astea sociale care mai au loc în România? Ieși în stradă, protestezi, participi la viața cetății?
Măi, nu. Chiar am simțit că am fost prea bine informat încât să nu fac asta. Adică să ies în stradă – într-adevăr, împotriva unor hoți, mafioți –, știind că ei, la rândul lor, se luptă cu alți… Lumea se întreabă de ce sunt atât de nesimțiți toți mafioții ăștia; ei se simt justificați în lupta lor, fiindcă știu că se luptă, la rândul lor, cu alți mafioți. Și atunci, e un hoț care se luptă cu un hoț care a furat, poate, mai mult decât el.

Ce spui tu e că nu este o luptă între alb și negru, ci între două nuanțe de gri murdar.
Exact. Și când se bat două găști mafiote, tu să ieși în stradă ca să aperi una dintre ele… Adică să ieși împotriva dușmanilor uneia dintre ele și să o ajuți, fără să îți dai seama, pe cealaltă… Nu văd de ce ai face asta.

Și n-ai ieșit.
N-am ieșit. Am ieșit la primele, fiindcă era o atmosferă de carnaval ce lipsește în București.

Aia din februarie 2017.
Da, lipsește chestia asta de carnaval. Și e frumos când e mulțimea în stradă, îmi place chestia asta. Dar scopul, după aia… Repet, să ajuți, fără să-ți dai seama; să fii atât de naiv, încât să ajuți o gașcă de mafioți necunoscuți luptând cu cei cunoscuți… Nu zic că ăștia cunoscuți n-ar trebui pedepsiți, băgați la pușcărie și să li se ia banii. Normal că trebuie, ei sunt niște hoți. Dar sunt și hoți mai mari decât ei, care nu sunt pe la știri; și împotriva lor nu iese nimeni în stradă.

ANDREI DINESCU ȘI RUSIA

Și anturajul dumitale ce părere a avut de poziția asta civică a ta? A fost subiect de discuție?
Da, vorbim, îți dai seama. Tinerii sunt foarte porniți pe mafioții ăștia stradali. Ceea ce e de înțeles, eu nu sunt… Dar au fost lucruri și mai nasole cu mine, au fost momentele astea cu Rusia, tensiunile…

Și tu, pe jumătate rus…
Unii nu știau că sunt rus. Și mă întrebau pe mine: „Băi Andrei, ce ne facem dacă vin ăștia peste noi?” – „Păi au venit deja, uită-te la mine! Suntem aici!” (râde) Îți dai seama că nu sunt vreun fan al guvernului criminal rus, dar rușii sunt o sută și ceva de milioane de oameni, iar guvernul e o minoritate. Iarăși, americanii nu sunt cu toții niște monștri criminali, dar guvernul lor e cam criminal, la câte războaie face. Deci și la unii, și la alții, guvernele sunt cam nasoale, în general, în lume. Nu știu, poate astea din țările nordice sunt un pic mai OK, dar poate că nici ăia. Își spală banii în offshore-uri… Nu cred că este vreun guvern bun.

Și ai fost întâmpinat cu ostilitate, ca semi-rus? Ți s-a aruncat în obraz : „băi semi-rusule!”?
Puțin, foarte puțin, da. Dar da, mai sunt și ungur. Eu sunt și ungur, și rus, pe lângă român. Și probabil și un pic țigan, tata fiind din Slobozia (râde).

Ești, practic, cum e mai rău în imaginarul românesc.
Exact cum le place românilor: pe unguri au boală românii cel mai mult. Bine, față de ruși, în România, sunt unii care au boală și unii care sunt fani. Sunt ambele chestii. Și, dintre fani, unii sunt foarte enervanți. Ăștia ortodocșii, de exemplu, sunt aliați la Biserica Ortodoxă Rusă, care e o mafioțenie sinistră. Deci nici ăia nu pot să zic că îmi plac. Dar sunt oameni – tot așa, dintre intelectuali – care știu cultura rusă, știu plusurile…

ANDREI DINESCU ȘI PLANURILE DE VIITOR

Ce ai vrea tu să faci mai departe cu viața dumitale? Ca să te întreb ca în angajarea la corporații, unde te vezi peste 10 ani?
Când eram mic, îmi făceam planuri de viitor cam până la 26 de ani. Între timp, am 33, așa că nu știu dacă îmi mai fac planuri pe ani. Dar în jurul studioului am început să fac o casă de discuri adevărată, și sper să găsesc sprijin pentru asta. Cam toate sunt legate de muzică, în momentul ăsta. Doar că m-am băgat cu fundul în mai multe luntri – și cânt pe scenă, și produc în studio, și învăț. În continuare, asta se învață toată viața, nu se oprește. Mai am de învățat, și muzical vorbind, chiar dacă o fac de mic; și am dat acum și la facultate, să văd cum reușesc să mă țin de ea. Mai e și partea cumva umanitară, că am descoperit chestia asta cu terapia prin muzică, atunci când am avut un proiect cu muzică pentru pușcăriași și am văzut efectele terapeutice pe oamenii foarte deprimați și necăjiți. Terapia prin artă, în general, e foarte eficientă, după părerea mea. Dar cu muzica, dintre toate artele, e și cel mai ușor de făcut terapie. Unii făceau teatru în pușcărie, îi învățau Shakespeare pe deținuți, dar era o muncă de-asta titanică. Să cânți e destul de plăcut și de ușor.

ANDREI DINESCU ȘI HIPSTERII

Cu hipsterii cum te împaci dumneata?
Măi, cu hipsterii a început bine – fiindcă ne-au sprijinit, fiindcă sunt oameni iubitori de muzică și de lucruri interesante și urmăresc ce e proaspăt și experimental…

Și s-a sfârșit prost?
Și s-a sfârșit mai prost, pentru că au preluat chestia asta cu manelele într-un fel superficial și, cumva, a dispărut intenția umanitară care existase în proiectul nostru cu manelele și acum s-a format percepția asta că e doar așa, ceva de dat mare… Oamenii care deja erau anti-hipsteri primesc confirmarea faptului că au de ce să fie. Și totuși, în România, 99% nu suntem hipsteri. Eu nu mă identific nici cu hipsterii, nici nu hipioții. E o minoritate. Și mesajul ăsta – vizavi de prietenia dintre clasele sociale – e important să ajungă la mulți oameni.

Ați primit și o observație la modul: „Băi, voi luați manelele și faceți o hipstereală cu ele”? Exploatați maneliștii?
Noi – eu și colegii mei –, personal, nu am întâmpinat asta, pentru că nu a fost cazul și pentru că am făcut-o de la început într-un fel foarte serios. Dar alții au preluat-o superficial și, la un moment dat, unii ne băgau și pe noi în aceeași oală. În sensul ăsta, hipsterii au făcut, fără să vrea, niște rău, în sensul în care alienează o parte din publicul la care mesajul ăsta ar putea ajunge; împachetându-l foarte superficial, îl sperie. Mai ales că e încă o chestie ca gagiu, ca non-rom: când colaborezi cu romii, trebuie să vii și tu cu ceva, cu valoare adăugată. Că așa, tu faci un bituleț, chemi un lăutar care s-ar descurca și fără tine să cânte super și, brusc, iese ceva bun. Dar, dacă pleacă, tu rămâi cu bitulețul tău, pe care nu l-ar asculta nimeni. Adică noi trebuie să facem lucruri destul de bune, care stau în picioare și fără ei, că și ei fac lucruri bune fără noi, și să unim valoare cu valoare. Or, unii dintre colegii hipsteri au luat pur și simplu lăutari – pe unii eu i-am adus în joc – și au făcut un bituleț.

Și pe lăutarii ăștia de unde i-ai luat? Din om în om, așa?
Unii erau dintre colegii de la Școala de Muzică, alții – de la proiectul cu penitenciarele. Și după aia am cunoscut familii și în fiecare zi mai cunosc câte unul – un verișor, un unchi. Toți sunt buni – buni, buni, buni. Câte-un copil de 9 ani incredibil de bun, neni de 65 de ani incredibil de buni… Sunt mulți și buni.

Dar câți oameni lucrează acum în cele două formații în care cânți (n.r. – IMPEX și PC HAREM)?
În IMPEX suntem șapte oameni și în PC Harem suntem trei, dar suntem aceiași trei din IMPEX.

Câți sunt romi din ăștia șapte?
Doi sunt romi lăutari. Eu colaborez și cu alți romi, dar direct, în formație, sunt doi. Mai avem și invitați. La PC Harem invităm, câteodată, alți lăutari să improvizeze cu noi. Dar crește numărul de lăutari care ni se alătură.

De ce sunt atât de mulți și atât de buni lăutarii de la noi? Zecile de mii de ore de muncă de când erau copii?
Da, exact. Cântă foarte mult, de mici. Intră în sistemul de nuntă de la 12 ani, unde nu se cântă ca la concert, o oră jumate și gata, aplauze; se cântă ore, uneori zile. Deja, la 20 de ani, au cele zece mii de ore. Și mai e o chestie la care m-am gândit. Am cunoscut o familie de lăutari și ăla micude 9 ani rupea clapa, cânta incredibil, era gata de scenă. Și l-am întrebat pe taică-su: „Băi, cum ai făcut? L-ai obligat?” – eu venind din lumea clasică, mă gândeam cum a reușit să-l facă să cânte. „Nu l-am obligat, el a vrut!” Dar m-am prins cum a reușit: făcând mulți copii – a făcut șapte copii –, șansele ca unul din cei șapte să vină singur lângă clapă și să înceapă să cânte ca taică-su sunt mai mari. Familiile de albi fac un copil și pe ăla îl trimit la engleză, la karate, la pian… Pun toate cele opt meserii pe un copil. Romii fac opt copii și unul se face muzician, altul se face arhitect și tot așa. Sunt toate șansele să facă mai multe meserii, pentru că sunt mai mulți copii.

Dumneata n-ai copii.
Nu, n-am încă.

Dar o să ai copii? Vrei să ai copii?
Păi îmi plac din ce în ce mai mult copiii – cred că e și o chestie biologică.

Ai îmbătrânit?
Crești și, chimic, îți plac copiii mai mult. Dar îmi plac copiii altora. Și nu știu dacă o să fac sau nu, dar sigur vreau să fac pentru copii cât mai multe. Inclusiv cu formația IMPEX noi am zis de mai multe ori că targetul nostru sunt oamenii între o lună și 105 ani, bogați și săraci, romi și galbeni. Noi n-avem un target. Exemplul este Charlie Chaplin. Acum 100 de ani nu existau filme pentru adolescenți, filme pentru bătrâni… Zice lumea: „Charlie Chaplin face filme din astea complete!” De ce făcea filme complete? Era un cinematograf, unde veneau și bătrânii, și adolescenții, și oamenii cu bebeluși în brațe. Un singur om dacă era nemulțumit în sală, îți strica proiecția – începea să arunce cu ouă, înjura. Și atunci, filmele lui aveau de toate: se împiedica, să râdă bebelușul; după aia venea cu un mesaj pentru pensionari, că viața e grea din cauza politicului; după aia venea cu dragoste, pentru adolescenți. De-aia filmele lui au de toate, fiindcă publicul lui era de toate vârstele și el trebuia să le dea ceva tuturor. Azi nu mai e așa, dar poți să simulezi, să îți închipui că e așa.

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Noi vrem să fim acum niște austrieci albi, dar, de fapt, suntem prea turci pentru a fi asta. Și e un soi de conflict în individul român… (Andrei Dinescu, muzician)

Foto: Răzvan Leucea (Facebook/Andrei Dinescu), DCNews



Page 1 of 3123