Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.
Un articol de Georgeta Filitti|21 februarie 2016
Carol I, ajuns pe Tronul României ca principe, apoi ca rege, s-a dovedit un militar şi un gospodar fără pereche. A intuit marile calităţi ale românilor, a ştiut să le canalizeze pe un făgaş folositor dar în acelaşi timp a reprimat, cât i-a fost cu putinţă, lenea, neglijenţa, lucrul de mântuială. Prin felul cum şi-a gestionat avutul (din familie şi cel primit prin lista civilă votată de Parlament) a putut lăsa ţării un castel emblematic (Peleş), o colecţie de artă excepţională şi mai multe legate unor instituţii pe care, fie le-a iniţiat, fie le-a sprijinit sistematic. La Bucureşti a lăsat fonduri băneşti Academiei Române, Fundaţiei universitare, Societăţii de Geografie, bisericilor ortodoxă, catolică şi protestantă ca şi pentru sporirea altora de susţinere a orfanilor, ofiţerilor „la strâmtoare” sau a surorilor de caritate. Cele 12 milioane astfel dispuse urmau să ajungă în mâna beneficiarilor abia după un an de la moartea Suveranului, ca în răstimp să mai producă dobândă.
Astăzi, doar Fundaţia Universitară Carol I, restaurată după distrugerea sălbatică din timpul revoluţiei din 1989, mai aminteşte de prodigalitatea regală. Cei care citesc azi acolo, în sălile unde s-a recreiat atmosfera în care severul monarh venea adesea să studieze, îşi pot o clipă imagina că trăiesc în la belle époque.
În 1835, Safta Brâncoveanu, văduva marelui ban Grigore, punea în aplicare testamentul acestuia, în calitate de executoare, prin ridicarea spitalului brâncovenesc. L-a înzestrat cu venitul mai multor moşii şi era destinat bolnavilor cronici, bărbaţi şi femei. Urma să fie condus de o epitropie, care să se îngrijească şi de biserica domniţa Bălaşa. Dări de seamă, rapoarte, situaţii amănunţite erau prezentate, spre a evita neglijenţele şi furturile. Statul nu se putea amesteca în rosturile spitalului. Poate pentru apărarea odată în plus a acestei opere, băneasa Safta a pus să se scrie, pe dosul tăbliei unei mese, un blestem înfricoşător pentru cel ce i-ar fi năruit ctitoria. Aşezământul a fost demolat în 1986, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu.
Un particular, Jacques Flias, lasă în 1914 Academiei Române, un fond pentru întemeierea unei fundaţii menite să susţină instituţii de cultură, „de preferinţă de cultură practică”, şi a unui spital de 100 de paturi. Se mai adaugă o sumă pentru premii şi burse oferite de Academie. Curând după întemeierea fundaţiei şi a spitalului, a început vrajba între Academie şi administratori. După război, totul s-a naţionalizat. Clădirea atât de frumoasă a fundaţiei, unde se organizau expoziţii, conferinţe, concerte, a fost acoperită cu o faţadă de blocuri comuniste. Spitalul a revenit, până în 1989, nomenclaturii comuniste. Premiile Elias au încetat şi ele a fi distribuite, din princini neînţelese. Capitalul lăsat de generosul testator s-a irosit încât, aşa cum s-a întâmplat cu alte zeci de gesturi similare, lăsământul lui J. Elias a devenit o nostalgică amintire.
Iordan Guţulescu, din strada Popa Soare nr. 41, îşi redactează testamentul printr-un nesfârşit dialog de iertare cu Dumnezeu. După ce lasă o sumă oarecare fiului cel mare, îl însărcinează cu slujbe şi pomeniri pentru părinţi, vreme de zece ani, la mormântul de la mânăstirea Cernica. Aşa, la 3, la 6, la 9 zile, apoi la 3 săptămâni, la 40 de zile, la câte 3 luni, 6 luni, la un an – vreme de un an, moştenitorul trebuia să facă parastase. Alţi 5 ani numărul lor se reducea la 3. Testatorul preciza sumele ce urmau a fi plătite călugărilor, clopotarilor, paracliserilor, dimensiunea colivelor, a prescurilor, greutatea lumânărilor (1 kg), pentru trăsura preotului transportat de la Bucreşti la Cernica. Dacă moartea lui se suprapunea oarecum cu a soţiei, slujbele, pentru economie, se contopeau. Pomenile erau şi ele calculate: 80 kg peşte bun (în valoare de 100 de lei), 80 de pâini (20 de lei), zarzavat+untdelemn+orez (25 d elei), 6 decalitri de vin (36 de lei), un decalitru de ţuică (8 lei) – totul pentru 160 de călugări şi săraci.
I.G. mai stabilea şi gestica parastasului de 7 ani, candela „neadormită” 10 ani (dacă se spărgea, lăsa 4 lei de înlocuire) etc etc.
