Cella Delavrancea: „Muzica, cu puterea ei matematică, este graiul cel mai veridic al inteligenţei”
https://www.ziarulmetropolis.ro/cella-delavrancea-muzica-cu-puterea-ei-matematica-este-graiul-cel-mai-veridic-al-inteligentei/

Când s-a stins din viaţă, pe 9 august 1991, avea 104 ani. Cella Delavrancea a rămas în memoria colectivă şi prin longevitatea ieşită din comun. Totuşi, prezenţa ei în istoria culturii postbelice se află sub un con de umbră.

Un articol de Monica Andronescu|17 august 2019

Deşi nu a trecut mult de la dispariţia ei, astăzi puţini îşi amintesc de pianista fragilă, cu părul alb, care a cântat la aniversarea a 90 de ani, sărbătorită la Ateneul Român, un vals de Chopin pe care, la 14 ani, i-l cântase lui I. L. Caragiale la Viena. La aniversare, în Sala Mare a Ateneului, Cella Delavrancea a spus: „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toţi contemporanii mei, chiar şi cei necunoscuţi. Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.”

„Chiar dacă nu mai ştim cum îi interpreta pe marii compozitori ai lumii în epoca sa de glorie”, scria Valeriu Râpeanu în prefaţa la <Dintr-un secol de viaţă>, volumul de amintiri al pianistei, ne putem imagina citindu-i scrierile. Acestea cuprind imaginea unui secol, așa cum l-a observat și l-a înțeles o creatoare pe cât de inteligentă, pe atât de sensibilă. „O inteligenţă acut masculină”, spunea Şerban Cioculescu, unită cu „o sensibilitate adânc feminină”. În viziunea criticului Valeriu Râpeanu, pe artistă a definit-o întâi de toate împotrivirea la orice „coboară arta şi viaţa în zonele dulcegăriei lipsite de rigoare”.

La început a fost Bucureștiul, orașul salcâmilor

Drumul Cellei spre sala de concert a început din primii ani de viaţă, într-o capitală tihnită: „Pe atunci Bucureştii era oraşul salcâmilor. Vegheau copaci bătrâni la fiecare poartă, legănând în aroma lor de primăvară casele joase. Curţile erau mari, grădinile răcoreau sfârşitul zilei, sub bolta de viţă se prelungea târziu taifasul, la lumina rotundă a felinarului de masă. Birjele cadenţau întunericul transparent al nopţilor negrăbite. Timp lent şi prielnic discuţiilor. Mahalalele se cunoşteau între ele, de la cele din centru până la periferie, unde ţâşneau ştrengarii ca ţânţarii, din gropile străzilor nepavate. Politica lega şi dezlega încrederea, dragostea se învârtea în ritmul valsului, frământările mărunte se amplificau prin convingere, gândurile, gesturile se cântăreau pe orizontul mândriei civice. Capitala României păstra în toată pulsaţia sa de inteligenţă cercetătoare o bunăvoinţă şi o sociabilitate de oraş provincial, cu strigătele oltenilor, purtând în pas de buestru coşurile pline cu legume şi fructe.”

Studiile de pian şi le-a perfecţionat la Conservatorul din Bucureşti, după care a urmat un stagiu la Paris, oraş al muzicii ce a îndrăgit-o pe pianista din România la vremea când, în Franţa, a fi român însemna a fi compatriotul lui George Enescu. Definitorie pentru cariera ei de multe decenii este atitudinea de a nu-şi converti talentul în meserie. „Atunci când s-a înscris pe orbitele notorietăţii, nu şi-a fructificat gloria prin necontenite prezenţe pe podiumul de concert.”

„Era un mare cunoscător al muzicii. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el. (…) Pe mină mă poreclise Aghiuţă. Mă ducea la pian şi mă ruga să cânt din autorii lui favoriţi, de câte patru-cinci ori aceeaşi bucată. Scanda fraza muzicală cu mâna lui fină, rămânea cu ţigareta în aer când îi plăcea ceva şi mă îndemna să cânt «cu gust şi cu pasiune». «Ăsta-i lucrul ce mai greu, Aghiuţă», spunea el, şi când era mulţumit, îmi săruta mâna”. Așa îl evocă Cella Delavrancea pe Caragiale tatăl, povestind despre încurajarea primită cândva, în copilărie, de scriitorul care vedea atât de ironic lumea.

Cu gust şi cu pasiune a cântat fiica cea mare a lui Delavrancea toată viaţa, fidelă următoarei convingeri: „Muzica, cu puterea ei matematică, este graiul cel mai veridic al inteligenţei. Ea reproduce spiritul ideilor născute din senzaţii, esenţa ritmurilor naturii. Creează analogii mai evocatoare decât actele precise ale vieţii. Prin ea se adânceşte sensul tuturor faptelor, se adevereşte metafizica lucrurilor percepute de simţurile noastre. Ocean de nesfârşite expresii, lasă în amintire o uimire luminoasă ca dâra unei stele căzătoare, la fel de enigmatică şi distantă în substanţă şi fluiditate.”

În sfera cea mai înaltă

Cea care mai târziu avea să le fie profesoară lui Radu Lupu, lui Nicolae Licareţ şi lui Dan Grigore deosebea două categorii de interpreţi: cei ce sunt „doar instrumentişti” şi cei care sunt „şi artişti”. Alegând mereu a doua cale, i-a fost parteneră lui George Enescu, „suveranul muzicii”, cum îl numea, în nenumărate concerte. L-a preamărit neîncetat şi l-a portretizat astfel în „Dintr-un secol de viaţă”: „Nu trăia pentru prezent. Explora veşnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului ţara lui întreagă, a cutreierat-o în lung şi-n lat, a cântat în toate orăşelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeaşi osteneală îşi dădea la Mizil, ca şi la Paris sau Londra.”

Despre Dinu Lipatti, alt interpret unic, susține că a știut încă din adolescența acestuia că e mai mult decât un pianist talent, adică un creator cu har. Pe Furtwängler l-a considerat cel mai mare dirijor al secolului, iar pentru Pablo Casals, pe care l-a auzit în concert de mai multe ori, a avut admiraţia pe care ţi-o impune un geniu aflat pe „o treaptă de luminozitate, în pragul vizibilităţii. Planetar, radiază de atât de departe, încât nu ne mai poate încălzi.”

În primăvara lui 1919, a trăit un moment esenţial, ca valoare simbolică: a concertat, împreună cu Nadia Boulanger (profesoara pariziană a lui Enescu) şi cu un bariton, la Catedrala Notre-Dame din Reims, distrusă de bombardamentele germane, rămasă fără acoperiş. Ani mai târziu, a spus de ce nu a revenit niciodată la Reims: „În viaţa mea, am trăit cu intensitate clipa şi nu i-am întărit întotdeauna valoarea prin prelungirea cuvenită unei dezvoltări.”

Interpretarea înseamnă sensibilitate şi rigoare, emoţie şi luciditate, credea Cella Delavrancea, care a predat mulţi ani la Conservatorul din Bucureşti, înainte să fie retrogradată într-un liceu, după venirea comuniştilor la putere. A fost sărbătorită la împlinirea a 90 de ani, când și-a dat întâlnire cu publicul şi la centenar. Şi-a ţinut promisiunea şi a fost prezentă, ba chiar a şi cântat.

20
/09
/21

Între 20 septembrie și 15 noiembrie, proiectul interdisciplinar „Noi împotriva noastră. Intervenție culturală pentru destigmatizarea bolilor psihice” continuă derularea la nivel național a seriei de activități artistice și de conștientizare dedicate cu precădere membrilor rețelei de sprijin din jurul persoanelor afectate de boli psihice, dar și publicului larg. 

11
/07
/21

12 iulie 1909. Într-un sat din Teleorman se năștea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase povești, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava și un fiu care s-a călugărit…