Dacă s-a născut la Ipoteşti sau în clădirea din zona veche a Botoşaniului, dispărută de mult, în flăcările unui incendiu din alt veac, şi dacă ziua venirii lui pe lume a fost sau nu cea de 15 ianuarie a anului 1850 sunt întrebări al căror răspuns a încercat mereu să se transforme într-un frumos „a fost odată…”
Un articol de Monica Andronescu|14 ianuarie 2021
Iar azi s-au adunat deja ani mulţi de când Ipoteştiul şi Botoşanii şi-au disputat onoarea de a-l fi dat poeziei pe Mihai Eminescu.
În apropiere de Biserica Uspenia din Botoşani, în zona veche a oraşului, cea care a supravieţuit demolărilor comuniste, pe peretele unei prăvălii, o plăcuţă memorială marchează locul în care a început drumul celui venit pentru a împlini „devenirea” întru poezie a cuvântului limbii române şi care mai bine ca nimeni altul a ştiut să o oprească în loc şi să o facă să se minuneze de propria frumuseţe: „Tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor care n-au fost niciodată (…) prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeauna”.
„Pe locul acestei clădiri a fost casa lui Gheorghe Andriescu, în care s-a născut Mihai Eminescu.” E tot ce a rămas din casa din Botoşani, în care familia Eminovici locuia în acea vreme. La Ipoteşti, se mutau de obicei vara. Nu au rămas niciodată peste iarnă la căsuţa din comuna ce avea să-i fie atât de dragă lui Mihai mai târziu, pentru că locuinţa de atunci nu le permitea, era veche de peste 60 de ani şi mult timp fusese nelocuită. Abia mai târziu, prin 1855, căminarul, tatăl poetului, avea să ridice acolo o nouă construcţie, cu bani obţinuţi din vânzarea posesiunilor din Botoşani.
Aşadar, devine evident că drumul lui Eminescu prin lumea cea mare în care noi, „copii ai lumii mici, facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici” a început în căsuţa din apropiere de biserica Uspenia, unde pe 21 ianuarie a şi fost botezat. Şi s-a sfârşit la Bucureşti, în spitalul de pe strada Plantelor. Iar de la cristelniţa în care a fost botezat şi până la masca mortuară luată de Filip Marinescu Marin, în 1889, se întind imensităţi „de gândiri şi de imagini”, se deschid abisuri de trăire, se aşază lumi întregi de cuvinte.
Cuprinse toate în mica bisericuţă a familiei Eminovici de la Ipoteşti unde astăzi sunt aşezate cristelniţa în partea dreaptă, cum intri, iar masca pe stânga, lângă linguriţa de împărtăşanie a poetului şi iconiţa cu Maica Domnului şi Pruncul la care se ruga Mihai în copilărie, când se întorcea de pe dealurile Ipoteştiului. În rest, Botoşaniul a păstrat prea puţin din urmele trecerii lui pe aici. Nici casa în care Harieta l-a îngrijit cu un an înainte să părăsească Moldova pentru totdeauna nu mai există acum.
Pe locul ei este o altă clădire, pe care stă o plăcuţă memorială: „În această curte cu tei a fost casa în care a locuit Harieta, sora lui Mihai Eminescu, şi unde în anii 1887-1888 l-a îngrijit pe poet în timpul convalescenţei sale”. Trecând prin faţa casei nu poţi să nu-ţi imaginezi marea de foc care a cuprins întregul cartier în vara lui 1887, când Harieta a scos disperată totul din casă, dar n-a îndrăznit să mişte patul în care poetul zăcea, sub tratamentul cu mercur.
Ce flăcări vor fi ars atunci mintea poetului, rătăcită în ea însăşi, nu se poate şti… Peste puţin, peste foarte puţin timp, Mihai avea să plece din Botoşani şi curând şi din lume. E locul din care Veronica Micle, chemată cu mare dor la Botoşani de Eminescu în primăvara lui 1888, după ce Harieta reuşise să-l ridice din patul suferinţei, îl va lua cu ea spre Bucureşti şi spre nefiinţă.
Început de drum…
Dar povestea a început cu mult înainte… în satul cu nume, astăzi, de legendă. La Ipoteşti… pe urmele lui Eminescu. Printre dealuri şi coline, unde liniştea are alte definiţii decât cele din dicţionar, se zăreşte, când cobori dinspre Botoşani, Ipoteştiul… Casele împrăştiate între Cătămăreşti Deal, Cătămăreşti Vale se duc apoi spre Stânceşti. Iar de departe, în valea Loieştei, dai peste satul „cel mai iubit” al literaturii române. Unde, deloc întâmplător, mulţi ani mai târziu, avea să se împlinească un mare vis, facsimilarea caietelor poetului, cu ajutorul celui care, mai bine ca oricine, a ştiut să-l iubească pe Eminescu, Constantin Noica, filosoful de la Păltiniş.
Însă în 1850 timpul nu începuse încă să se grăbească. Atunci Ipoteştiul începea să devină ceea ce este astăzi sau, mai bine zis, ceea ce ar trebui să fie. Micuţul Mihai începea să crească în casa care se deschide acum oricărui călător ce se încumetă să bată drumul până la această lume de la capăt de lume… în locuinţa cu cerdac şi pereţi albi, refăcută după fotografii din vreme, Mihai a descoperit cărţile…
Tatăl lui, căminarul Gheorghe Eminovici, avea o bibliotecă serioasă, cotată cam a treia din întreaga Moldovă. Între cărţi şi pădurile Ipoteştiului, între asprimile tatălui, care de multe ori îl aştepta cu biciuşca să se întoarcă din peregrinările pe dealuri, şi blândeţea mamei Raluca, între „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” spuse de maica Fevronia, călugăriţă la schit la Agafton, şi poveştile de iubire pe care singur începe să le trăiască în curând, Mihai îşi croieşte drumul spre el însuşi.
În casa memorială din complexul de la Ipoteşti sunt păstrate astăzi câteva obiecte importante care au aparţinut familiei poetului. Pe lângă dulapurile din lemn de trandafir şi scoarţa cu dungi în culorile tricolorului din odaia Ralucăi Eminovici, „dulcea mamă” cea credincioasă, în inima căreia a pâlpâit toată viaţa regretul că nu s-a putut călugări împreună cu celelalte două surori ale ei, Fevronia şi Olimpiada, maici la Agafton la schit, în prima cameră se află caseta de machiaj a lui Mihai, din vremea când a colindat ţara cu trupa de teatru a lui Fani Tardini. Mereu „alte măşti”, mereu „aceeaşi piesă…”. De data asta viaţa lui. În care, pe rând, a jucat şi rolul principal, şi roluri secundare.
Un tei la mormântul mamei
În spatele casei, sunt acum cele două biserici, cea micuţă, bisericuţa satului, cumpărată de Raluca şi care i-a aparţinut apoi familiei, şi cea ridicată prin efortul lui Nicolae Iorga în 1939 şi în care, în memoria poetului, sfinţii sunt pictaţi cu aureole negre. În faţa bisericii e un brad uriaş plantat de Iorga, iar ceva mai în spate, la mormântul mamei, care a vrut să fie îngropată lângă bisericuţă, e teiul sădit de Mihai la moartea ei, în 1876. Astăzi are mai bine de 140 de ani…
Moşia întreagă, de peste 400 de hectare, pe care familia Eminovici a avut-o aici la Ipoteşti, a fost vândută curând după moartea Ralucăi. În 1878, Gheorghe Eminovici pierde pentru totdeauna moşia de la Ipoteşti, e nevoit s-o vândă din cauza datoriilor. Și, odată cu ea, Eminescu simte cum se pierde şi se afundă în neguri tulburate copilăria lui. Încearcă să facă rost de bani să răscumpere proprietatea, dar într-o scrisoare adresată unui prieten nu se poate împiedica să nu-şi critice tatăl:
„Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea – e cu toate astea înzestrat c-o deşertăciune atât de mare, încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându-se sora mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicol când un om promite în scris ceea ce nici are, nici poate realiza; dar obligaţiunea faţă de cumnatul meu este pozitivă şi bătrânul meu este ca şi ruinat. (…) Am fraţi mai mari şi mai mici decât mine, fără poziţiune-n lume – şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului care voia a face din fiecare din ei om mare şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin streinătate, fără subsistenţă, în voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân”.
Mihai se străduieşte din răsputeri în anii ce vin să împrumute bani ca să răscumpere aceste locuri care mereu i-au fost dragi. Dar suferinţele începute cu moartea mamei nu s-au sfârşit, căci la începutul lui 1884 moare şi tatăl, iar în primăvară fratele Nicu se sinucide.
Copilăria şi Ipoteştii îi sunt în suflet din ce în ce mai departe: „E mult de-atunci, Harietă, de când eram copii mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate pe lumea asta… Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele…”.
Lacul codrilor albastru… între poveste şi realitate
La vreo trei kilometri de casa copilăriei lui Eminescu din Ipoteşti, dacă o apuci prin codrii Baisei, ajungi la celebrul lac încărcat de nuferi galbeni… Prin pădurile din preajma lacului hălăduia Mihai când era copil, se avânta de unul singur spre schitul Agafton, unde îl aştepta Maica Fevronia, sora mamei, cu poveşti. De aici, de la călugăriţele iubitoare micuţul Mihai a plecat de multe ori cu mintea învăpăiată de „poveşti şi basme, ghicitori, eseuri”, pe care le va fi trăit apoi cu bucurii şi spaime pe drumul de întoarcere spre casă, înnoptând pe malul lacului din vârful dealului.
Am urcat pe urmele lui, drumul e frumos şi plin de umbre şi lumini, ca toate drumurile prin pădurile Moldovei, şi duce până sus, unde prin stufărişul des „Tresărind scânteie lacul/ şi se leagănă sub soare”.
Pe vremea când familia Eminovici locuia la moşia de la Ipoteşti, lacul nu se afla însă pe domeniul lor. Şi nu s-a aflat niciodată. Nici astăzi lacul cel minunat, înălţat de Eminescu şi transformat în spaţiu de vis şi punte spre alte tărâmuri, nu aparţine Memorialului Ipoteşti. Dar cei care străbat drumul până la Ipoteşti nu pleacă de aici fără să vadă locul primei iubiri a lui Eminescu, locul primelor şi disperări, al primelor bucurii şi al primelor mari suferinţe.
Moartea primei iubiri în prag de adolescenţă, în 1863, avea să-l marcheze pentru totdeauna. Căci cu ea rătăcise pin codrii dimprejur, cu ea petrecuse seri după seri pe malul lacului singuratic: „O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,/ C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci,/ Mi-aş sfărâma viaţa-n jalea cea cumplită,/ şi de durere n-aş putea muri”.
Astăzi lacul „scânteie” la fel sub soare şi e plin tot de nuferi galbeni…