Adevărurile lui Iacoban: „Un actor nu trebuie să facă mereu același rol”
https://www.ziarulmetropolis.ro/adevarurile-lui-iacoban-un-actor-nu-trebuie-sa-faca-mereu-acelasi-rol/

Radu Iacoban, actor de teatru şi de film din România. 33 de ani. Iubitul Anei Ularu. Născut în Moldova, crescut în Banat, a studiat în Ardeal şi la Bucureşti. Joacă, în actuala stagiune, zece roluri – în teatrul de stat şi în cel independent.

Un articol de Andrei Crăciun|14 Mai 2015

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

E angajat la Mic. A scris patru piese de teatru, a făcut din ele spectacole, le regizează, într-unul și joacă. Nu se ferește să dea voce adevărurilor personale. Iată.

Radu Iacoban, nu joci și tu în serialele de televiziune, în telenovele, ceva?

Ba da, m-am băgat în telenovele, dar mai demult.

În ce telenovele?

Nu zic.

Nu cumva tu ai fost celebru?!

Pentru douăzeci și cinci de episoade, cât te recunoșteau fetele de la aprozar, măturătoarele, frizerițele.

Pe Acasă TV pe ce erai?

Pe Antena 1.

Înseamnă că erai mare. În ce jucai?

Secretul, Vocea, Sufletul, ceva, toate se numesc la fel, așa că nu are nicio importanță.

IACOBAN ERA DISTRIBUIT CA DIVERSIONIST

Și ce jucai acolo?

Eu eram personaj diversionist, adică dacă se îndrăgostea Guadelupe de Juanito, atunci apărea acest Michele, diversionistul, ca să mai prelungească și el tema de căcat, ca s-o abată pe Guadelupe. Până la urmă diversionistul moare sau dispare pur și simplu, nu trebuie să cauți o logică în scenariu fiindcă nu e niciuna. Da. Personaj diversionist. În ambele telenovele în care am jucat.

Și la un moment dat mi-au propus o prelungire de contract și le-am spus că nu pot, fiindcă intram într-un proiect la Teatrul de Comedie și chiar nu aveam cum să-i mai ajut. “Hai, mă, că e bine aici”. “Știu că e bine, banii sunt foarte OK, dar chiar nu mai am cum, mă!”.

Se câștiga bine din telenovele?

Se câștigă și acum.

Se mai fac?

Nu prea se mai fac, asta e altă problemă. Dar cine joacă în ele câștigă OK. Dacă ești într-un serial de televiziune, televiziunea plătește bine, constant. Un salariu pe un sezon, dacă prinzi un personaj oriunde, și în România și în Anglia, ești bine.

Acum mai aplici pentru roluri din astea?

Merg când mă cheamă.

Ești într-o bază de date și te cheamă ei sau cum? “Stați pe aproape că vă mai chemăm noi?”, gen?

Cam așa. Fac oamenii un fel de apreciere dacă e nevoie de tine și te cheamă, na. Uite, am dat casting la un rol în “Umbre” pe pesonajul lui Sergiu Costache. Dar n-am luat rolul. Oricum, eu sunt genul de om care află de castinguri după ce s-au desfășurat deja. Și la cât de puține roluri sunt te duci la casting chiar dacă nu-ți place filmul, n-ai ce să faci. Mă bazez pe faptul că oamenii mă știu și dacă au nevoie de mine mă cheamă.

radu iacoban

Ești într-un fel etichetat deja într-un anumit fel?

Habar n-am. Nu știu. N-am atâta experiență în filmul românesc încât să spun că sunt etichetat deja.

Și în teatru?

Nu cred.

IACOBAN E SOCOTIT PREA SEC

Oare?

Băi, poate. Cred că sunt considerat mai sec, așa.

Adică?

Adică nu sunt după tiparul ăsta al celor care joacă gros, care arată, care fac, care fac mult. În România e treaba asta cu actorii foarte expansivi. Eu sunt mai retras, așa, și sunt încadrat drept un actor sec.

Ce înseamnă că ești sec?

Că joc mai reținut, nu sunt în expresie. Și nația românească e mai empatică. Nu stă să asculte un text. Vrea să vadă cum actorul se transformă, cum plânge, râde, se dă cu capul de pereți, d-astea. Mai Țociu, mai Palade, altfel nu-mi explic de ce stand-up-ul Doru Octavian Dumitru are încă succes și e OK. Că de fapt nu e. Dar la români dacă ești pe energie foarte multă înseamnă că e bine, că s-a strofocat băiatul sau fata.

A pus suflet! 

A pus suflet, și dacă pui suflet e bine, mamă.

Și tu dacă nu pui suflet, ce pui? Pui minte?

Minte și suflet, dar într-un alt dozaj. Nu pot să fac lucruri pe care nu le apreciez. Nu suntem atât de variați ca actori… Dacă un actor ca Mălăele e același în toate rolurile, doar că-și schimbă costumele, și e în continuare foarte apreciat… înseamnă că merge. Bravo lui! Bravo actorilor care au găsit acest tipar în care se arată publicului și în care funcționează perfect. Și sunt mulți actori așa. Și merge zeci de ani treaba!

Eu asta o detest, eu cred într-un actor care se subsumează unui mecanism, unei povești și e bun în fiecare dintre povești în parte. Un actor trebuie să fie multifuncțional, nu trebuie să facă mereu același rol.

Ai avut și roluri în care ai dat greș îngrozitor?

Da, normal, am dat cu ele de pământ rău de tot.

Și publicul ce a zis?

Că sunt prost, că sunt un actor de căcat.

IACOBAN ȘI CEI CARE APLAUDĂ CÂND N-AR TREBUI

Nu e generos publicul românesc? Că îl văd că aplaudă indiferent cât de slab e un spectacol.

Da, publicul e cam prea generos.

Și acum mai dai greș? Sau doar la începutul carierei?

Se mai întâmplă și acum. Se poate întâmpla într-o seară să fii varză . La “History Boys” am fost foarte bine în patru spectacole și la un al cincilea am fost praf, praf! Și mă gândeam de ce dracului nu pot să mă adun. Și problema e că toată lumea era praf. Ne întreceam în bâlbe și în blank-uri de text. A ieșit un spectacol în care nu ne-a ieșit nimic. La sfârșit ne uitam la oameni și ne întrebam de ce ne aplaudă. Eram gen: “Oameni buni, de ce faceți asta? De ce ne aplaudați? Am fost slabi! Oameni buni, nu ne mai aplaudați când jucăm prost!”.

E o cutumă – oamenii s-au învățat că trebuie să aplaude la sfârșit. Nu mai contează dacă merită sau nu.

E adevărat – sunt totuși patruzeci și de ani în care li s-a băgat oamenilor chestia în cap – că trebuie să aplaude la sfârșit.

Am văzut spectacole mizerabil de proaste aplaudate ca la congres.

Și eu am văzut. Evident că nu e bine, dar dacă aplauzi patruzeci de ani așa, atunci…

radu iacobanTu acum patruzeci de ani nici nu erai născut. Și aplaudă și ăia de cinșpe ani la fel. Zici că-s spălați pe creier!

Au învățat de la cei mai mari. Au văzut la părinții lor, la bunicii lor.

Cu publicul în ce relație ești? Te deranjeză dacă le sună oamenilor telefoanele, chestii de genul ăsta?

Mai ține și de starea pe care o ai în ziua respectivă.

I-ai mai urechiat?

La “Green Hours”, când jucam “Ziua futută a lui Nils” era un tip cu vreo trei gagici și voia să se dea mare, și era “the funny guy”. Fetele râdeau la poante, dar mai adăuga el ceva la sfârșit de fiecare dată.

Aveam un intermezzo în care vorbeam cu publicul și m-am dus la el: “Hai, frate, vino aici cu noi. Hai, fii funny, te rog eu, zi-ne și nouă glumele tale.” Ăla s-a înroșit total, s-a simțit prost, m-am simțit și eu și mai prost, normal, că nu e plăcut nici pentru mine, în fine, am jucat, și la sfârșit m-am dus la el: “Bă, ne deranjai, înțeleg dacă o făceai o dată, de două ori, dar o făceai în continuu și te vedeam.”

La “Green” vezi, frate, vezi tot, nu se poate să faci așa. Dar când joci într-un bar nu poți să nu le ceri oamenilor să nu plece la budă în timpul spectacolului, că li se servește bere cu juma’ de oră înainte și, asta e, vezica se umple, n-ai ce să faci. Trebuie regândită puțin toată chestia. Poate ar fi bună o pauză de zece minute în care oamenii să se ducă să-și facă nevoile. Dar e imposibil, cred, ce zic eu. Nu poți să te superi pe omul ăla că-ți pleacă din sală, că se pișă pe el, asta e.

Că mai boncăne, că se mai dă cu capul de un zid, asta ține de faptul că stau acolo pe întuneric, ține de necunoscut, că se uită la lumină, înspre scenă, și apoi se trezește în beznă, evident că e nașpa. Îi mai auzi pe ăia la Godot cum cad și pe scară, ăia de la lojă când se duc la baie se împiedică și mai auzi câte un “poc”. Dacă te faci preș în fața publicului, oamenii abia așteaptă să se dea în spectacol. Nu există pudoarea asta de public anglo-saxon. Nu, tată, suntem latini.

IACOBAN ȘI GRANIȚA CU PUBLICUL

Nu există granițe între scenă și sală.

Nu, cum să existe? La noi, oamenii își mai uită statutul de spectatori. Te poți ușor trezi că te iei în gură cu unu’, că vorbește cu tine, că vorbește peste tine.

Că vine pe scenă și-ți dă un pumn în nas.

Da, normal, de ce să nu vină? Dacă sunt în gașcă, mai e câte unul care să le arate celorlalți cât de jmecher e el. Sau gagicilor, dacă are gagici cu el. Le impresionează pe fete. Godot-ul e totuși e un social-place. Îmi iau gagica la teatru, “ne râdem”, vedem ceva care merge cu bere, și după aia ne ducem acasă și facem „sweet love”.

Oamenii vin la Godot să vadă comedii. Dacă scopul e să ies la bere, nu am chef să fac indigestie după. Nu prinde tristețea.

Tu ești un fel de antreu. Un prolog.

Da, și trebuie să-ți asumi chestia asta. Nu e ca și cum oamenilor le-a face plăcere să vină la ceva trist. Că se duce vorba: “Bă, nu merge la spectacolu’ ăla, că e trist, m-a întristat.”

Nu mai vinde tristețea în secolul XXI.

Nu, că oamenii nu mai vor să se întristeze, vor să vadă “Transformers”. Și oamenii vin la comedii, mai ales, trebuie să râdă, gen “mamă, ce prost e ăla!”. Și trebuie să avem în vedere că inteligența în lume e puțin în scădere, ca să fiu subtil. Oamenii vor să râdă de ăia care-s mai proști decât ei și așa se ajunge la umorul ăsta de Țociu și Palade. Și noi, actorii, încurajăm treaba asta.

Vorba lui Palade: “Și ce vrei, dom’le, să joc toată viața doar Slavici?”

(râde) N-o știam pe asta! E bună. Slavici! Excelent. Mai bine joci bingo.

IACOBAN ȘI FILMELE DE CINEMA

Prin centrul vechi, pe unde o arzi tu?

Pe undeva aproape de locul de muncă. Unde e ăla în ziua cu pricina.

Ești genul de om care iese des în oraș, putem să te întâlnim pe la terase, pe la cârciumi? Ești un animal social?

Îmi place să stau în casă, mă mai uit la filme, mai citesc.

Te uiți la filme? La ce filme te uiți?

O grămadă. Nu am o cultură cinematografică foarte tare. Mă învață Ana (n.r. – Ana Ularu, iubita lui Radu Iacoban).

Ea are?

Da, ea are. A văzut filme la greu la viața ei.

Care e explicația?

Și-a tot alimentat chestia asta. Gândește-te că ea a început cu actoria de la nouă ani. A copilărit pe platouri de filmare, cred că era normal.

Te învață Ana?

Nu mă învață, dar îmi spune “Știi regizorul ăla? Nu? Hai să ne uităm!”.

Te uitai, dacă erai tu de capul tău?

Băi, nu. Mă uitam la alt gen de filme, nu eram așa de interesat de cinema. Sunt omul care preferă să citească o carte. Prefer cărțile filmelor. Îmi provoacă imaginația mai mult. Dar văzând niște filme “wow!” cu Ana, mi-am mai schimbat optica.

Și ce filme “wow” ai văzut?

Am văzut acum un japonez care mi-a dat-o în cap total. Nu era de genul un om intră într-un bar, un om vrea ciorbă, un om se uită zece minute pe geam. Astea s-au mai făcut de zece mii de ori. Un film poate să fie foarte bun și să nu te lovească pe loc, fiindcă ești tu într-o pasă mai proastă. Dar de lovit te lovește, te lovește peste cinci zile, când zici “mamă, ce tare e ăla!”. Eu când mă uit la cinema sunt bou. Că e mare ecranul. Îmi place să văd chestii mari.

IACOBAN ȘI SPECTACOLELE FĂCUTE PENTRU BURGHEZIE

Ce spectacole de teatru ți-au plăcut?

A fost “Îngropați-mă pe după plintă” la Bulandra. M-a spart.

Marian Râlea e foarte, foarte bun.

Da, din păcate nu se mai joacă spectacolul. Îmi place foarte mult Purcărete și tot ce face. Îmi place mult și ce face Afrim – dar nu în toate spectacolele. Îmi plac oamenii care lucrează mult pe imagine. Teatrul stă în text și e mișto, dar în același timp e un cumul de mai multe chestii, un ghiveci de lucruri. Poți să pleci de la un spectacol și să îți placă și muzica și imaginea și asta e mișto. Eu am văzut spectacolul lui Vlad Mugur – „Hamlet”-ul de la Cluj – de zece ori. Și de fiecare dată m-a impresionat altceva. E atât de plin de detalii, atât de mult, atât de bun încât ziceai “bă, ce buni sunt, în pizda mă-sii!”. Și plecai împlinit.

M-am săturat în București de spectacole care se fac pentru burghezie, pentru confortul acestei clase. Nu suport teatrul care să fie mobexpert, să fie o sofa drăguță, trebuie să îi găsești și altă valență. Trebuie să pleci cu ceva de la teatru, poți să pleci cu o melodie. Paradoxul să fie că ai plecat de la teatru cu o melodie, nu de la un concert.

Asta e greu de făcut. S-ar putea face în teatrele de stat. Dar acolo e o blazare… Actorii mai întreprinzători s-au dus spre teatrul comercial, unde nu pot face lucrurile astea. Și, practic, nu se poate așa ceva. Sau se poate, dar cu mare greutate.

Eu asta vreau – să găsesc o platformă și pe partea comercială, dar să nu fie 80% textul, să fie ceva și pe imagistică.

Metropolis e un teatru de proiect unde se mai întâlnesc lumile astea.

M-aș superbucura să lucrez la Metropolis, pentru că e exact acolo – între, la jumătate.

Foto: Facebook Radu Iacoban

Page 1 of 41234