Adrian Georgescu: „Dacă mă plictisesc, s-a terminat”
https://www.ziarulmetropolis.ro/adrian-georgescu-daca-ma-plictisesc-s-a-terminat/

INTERVIU. Adrian Georgescu tocmai a publicat cel de-al doilea roman din viaţa dumisale: „Exitus”, la Polirom. În urmă cu câţiva ani a scos la Humanitas cartea „Câteva sfârşituri de lume”, care excela în umor.

Un articol de Andrei Crăciun|9 aprilie 2017

Exitus” este, însă, o carte mult mai gravă, în care moartea este omniprezentă. Un roman care are ca sursă de inspirație „Meridianul sângelui” de Cormack McCarthy.

Am vrut, așadar, să vorbim cu Adrian Georgescu despre „Exitus”, despre care profețesc astfel: va rămâne în istoria literaturii române drept unul dintre cele mai importante romane de după anul 2000.

Dar am sfârșit prin a vorbi despre copilărie, discuri de vinil, ingineri, becuri și presa scrisă. Adrian Georgescu scrie în ziare de peste douăzeci de ani, fiind binecunoscut pentru cronicile sale sportive.

Adrian Georgescu, scriitor, tocmai a publicat o carte nouă la Editura Polirom. Ce este cartea aceasta, Exitus”
? Este un roman?
Eu nu mă pricep la definiții. Tu ești cu definițiile. Zi tu.

Te ții tare. Hai să te luăm cu binișorul: ești mulțumit de receptarea pe care a avut-o până acum această carte?
Păi, deocamdată n-am decât trei sau patru feedback-uri, care sunt ale unor persoane apropiate, deci nu pot să-mi dau seama.

Te-au înjurat persoanele apropiate?
Nu, sunt foarte bune cuvintele lor, dar, fiind persoane foarte apropiate, e greu să-ți dai seama. Eu cu siguranță nu-mi dau seama, niciodată n-am știut să mă autoapreciez sau autoclasific. Dar tare sunt curios; cu siguranță, însă, va fi o surpriză, pentru că lumea nu e obișnuită cu latura asta a mea, mai gravă.

Să menționăm că „Exitus” e termenul medical pentru moarte, dumneata fiind, de altfel, cunoscut ca o persoană jovială, pusă întotdeauna pe șotii.
Exact, da.

Se ascunde, carevasăzică, și în dumneata și această latură gravă?
În orice om se ascund două laturi – în oricine, absolut oricine. Unii sunt gravi la suprafață – dar ăștia sunt mai rari – și simpatici în străfunduri; și alții sunt invers.

Ca președintele Iohannis, poate.
(râde) Să știi. Iohannis e exact pe dos.

Crezi că e jovial la el acasă?
Cred că are un bun simț al umorului și se distrează de nu mai poate atunci când ajunge acasă și vede toate tâmpeniile care se scriu despre el. Sincer cred asta! Are temperamentul clasic de ardelean.

ADRIAN GEORGESCU ȘI COPILĂRIA DE LA OBOR

Dumneata ești din București și ai copilărit în zona Bucur-Obor, înțeleg.
Da, de acolo s-a desprins, pentru carte, un know-how.

Cum a fost copilăria dumitale în cartierul Bucur-Obor?
Foarte mișto.

Poți să ne dai niște detalii asupra acestui „foarte mișto”?
Păi, hai să o luăm așa: chestiile tragice – m-am mutat în ’76…

Câți ani aveai atunci?
Șase ani. Ne-am mutat în blocul de deasupra Oborului, magazinului Bucur-Obor. Un an mai târziu a început cutremurul. Era un bloc de paișpe etaje, primele două erau de magazine mari. Noi eram la etajul 4, dar de fapt mai sus, din pricina magazinelor. Bine, dar atunci nu te sperii. La șase ani nu te sperii, frate, ești Superman! După aia începi să fii căcăcios. Și țin minte, apropo de cum arată Bucureștiul acum, că se construia pasajul care, inițial, nu avea nicio treabă cu metroul, ăla a apărut peste câțiva ani. Doar treceau tramvaiele prin el. Tu n-ai prins chestia asta, nu-i așa?

N-am prins. Sunt născut în anul 1983.
Ești o pușlama, nenea. Așa, zic, nu ocoleau tramvaiele; coborau și urcau, ceea ce era din start o imagine foarte mișto – să vezi un tramvai urcând. Mi se pare că la pasajul de la Victoriei se mai întâmplă chestia asta. Cobora nu cu viteză. Și ieșea ca o râmă, încet-încet, se târa, știi?, că n-avea putere să urce, era o pantă destul de agresivă acolo. Și țin minte că nu era circulație deloc în București; opriseră circulația, oricum, în zona aia, fiindcă săpau. Și jucam fotbal pe stradă. Când și când, mai trecea câte o mașină.

Câte o Dacie.
O Dacie 1300. 1310 nici n-apăruse! Și ne mai duceam cu bicicletele în pasaj, și nu erau mașini, frate! Nu erau!

Și ți-e dor de zona asta, de vremea asta?
De vremea asta, da; de zonă, mai puțin, totuși. Zona asta s-a aglomerat îngrozitor, devenise extrem de agresivă și de zgomotoasă. Și ne-am mutat la un moment dat de acolo, după mulți ani. Dar Oborul era un fel de univers magic, așa. Mircea Cărtărescu a scris – nu stătea prea departe el…

Pe la Ștefan cel Mare rezida marele nostru scriitor.
Așa, pe Ștefan cel Mare stătea. Și a scris de zona oarecum de acolo. Și el descrie intersecția de la Obor: era magazinul „Scufița roșie”, de uniforme școlare…

Superb! De acolo ți-ai luat și tu?
Da. Magazinele „Materna”… Oborul este un proiect extraterestru, a rămas aproape neschimbat. Au dispărut niște chestii, evident, au mai apărut firme care au înlocuit… De exemplu, „Electricele” de pe vremuri acum sunt „Altex”…

Dar ideea de Obor a rămas.
A rămas. Ideea de Bucur-Obor a rămas. Eu merg deseori acolo, sunt super-nostalgic. Până și magazinul de electrice a rămas unde era, magazinul de sanitare la fel. Nu mai e magazinul de viniluri, de exemplu.

A dispărut?
A dispărut, pentru că, na…

Ne-au dispărut ascultătorii de viniluri.
Au dispărut și ascultătorii. Țin minte că prin ’86 am intrat la magazinul de viniluri; și ce să vezi? Sfinx, „Lume albă”, cu Aldea pe copertă! Eram înnebunit. Eu întotdeauna îmi iau două discuri, niciodată doar unul, și o să-ți spun și de ce.

De ce?
Îți spun după aia.

Așa.
Și aveam vreo 30-și-ceva de lei și m-am dus și mi-am luat un disc. Știam că n-o să stea mult în magazin, Aldea fugise de vreo cinci ani din țară. Și într-adevăr, n-a stat mult. Nu știu cum a apărut albumul. Cineva a vrut să facă o…

… o acțiune subversivă?
Da, sau poate a fost doar o prostie. Multe chestii au fost prostii, realmente. Și așa mi-am luat „Lume albă”. Nu credeam că o să-l mai iau decât pe sub mână, de la prieteni. Și îmi iau întotdeauna două discuri – dacă pot; astea românești, care nu costă un milion. De ce? Pentru că m-am dus o dată la „Muzica”, prin ’84, cu doi prieteni din școala generală. Și apăruse Irisul. Și eram wow! Eu deja ascultam muzică rock; și era ultimul album din „Muzica”. Îți dai seama! L-am luat și, cum sunt copiii, tot îmbrâncindu-ne, mi-a sărit discul din copertă și s-a ciobit. Și de atunci iau două, să fiu sigur. S-a ciobit și prima piesă aproape s-a dus.

O pierdere.
Pe de altă parte, un câștig. Știi că din momentul în care asculți o chestie până la jumate… Și aici intervine o chestie: tu n-ai pick-up, că ești mai mic, nu?

Am avut.
Când ai, de exemplu, un disc ciobit sau ondulat de la căldură, și sare acul… În fine. Ce e foarte mișto e că partea aia din melodie pe care nu ai prins-o ți-o imaginezi. Și iată cum ajungi la imaginație.

ADRIAN GEORGESCU ȘI IMAGINAȚIA

Cartea dumitale, care se află încă în lectura mea, fiindcă necesită timp și atenție, este o simfonie a imaginației, o simfonie a ficțiunii.
Dacă zici tu. Dar stai să-ți mai zic de unii, apropo de copilărie.

Ia zi!
Eu am fost bolnăvicios când eram mic.

Asta știu. Și te jucai cu soldățeii de plumb.
Exact. Așa făceam.

Asta se vede, Exitus pare creația unui om care se juca mult când era mic. Cu ce te jucai dumneata?
Cu orice.

Ești singur la părinți?
Nu, mai am o soră.

Mai ai o soră?
Da. Dar când te joci fără alții, fără „afară”… Bine, asta a durat până într-a IV-a, așa.

Exitus-EGO ProzaPrima copilărie.
Prima copilărie, că bine zici. În momentul ăla îți faci tu lumi, ca să substitui… Și te joci cu absolut orice. Îți propui tot felul de ținte imposibile de joc, din amuzamentul de a le rezolva. Sau cu creioane mă jucam foarte mult. Făcusem un arc din scobitori, cu care trăgeam în soldăței. Aveam și un pistol cu discuri de plastic, tu nu l-ai prins. Pe urmă, îmi făcusem din pat – patul avea saltea; sub saltea era exact un ring cu scândură lucioasă, cu o ridicătură… era exact ca un patinoar de hochei. Luam pionii de la „Nu te supăra, frate” și inventasem un fel de fotbal; de fapt, de hochei, că jucam cu o crosă.

Toate acestea, în deplină singurătate.
Și în deplinătatea facultăților mentale. Nu, acum nu mă prezenta chiar ca pe un pustnic, că după aia am ieșit afară! Bine, și atunci mă duceam la școală, jucam fotbal pe drumul de la școală până acasă.

Dar te consemnau la domiciliu, fiind bolnăvicios.
Pe urmă, pe covor, mă jucam rugby. Îmi luam jetoanele de la fotbalul ăla de masă…

Da, știu despre ce vorbești.
Știi pe dracu’!

Erau ca niște nasturi.
Uite că știi. Și pe covor îmi făcusem un fel de rugby, cu reguli. Sunt foarte bun în a concepe reguli. Știi că nu e diferit a face personaje și reguli într-un roman… Chestiile astea nu degeaba ți le povestesc. Îți faci lumi, relații, A implică B… știi?

După o logică pe care dumneata o dictezi.
Evident. Și trebuie să aibă restricții și, în același timp, permisivități. Adică rugby-ul ăla pe care îl făceam din piesele de fotbal trebuia să fie suficient de greu încât să fie palpitant – jucam eu cu mine, e ca și cum ai juca șah singur; pare imposibil, dar, dacă ai citit Stefan Zweig (n.r. – Adrian Georgescu face referire la romanul „Jucătorul de șah”), nu e chiar imposibil –, dar și suficient de ușor încât să-ți placă. Asta e regula jocului și a oricărui regulament din sport. Trebuie să fie niște restricții. Și nu întâmplător zic de rugby, pentru că e cel mai mișto la nivelul cumulului de reguli, de restricții și de permisivități.

Mai urmărești, până în ziua de astăzi, rugby-ul cel adevărat?
Evident. E foarte mișto.

Azi te mai joci așa?
Nu, dar mi-ar plăcea.Mai am câte o minge de tenis prin casă și mai trag câte un șut.

Ce te reține? Că n-ai convenții sociale pe care trebuie să le respecți. Ești freelancer, nu-ți pasă.
Mă reține faptul că sunt jocuri mai interesante pe calculator, de exemplu, dacă ne referim la jocuri.

Și le folosești?
Cu siguranță. Bine, aleg jocuri un pic mai vechi, pentru că astea noi sunt cam stupide.

La ce etate ai ajuns, Adrian?
47, în curând.

În floarea vârstei, cum ar zice nen-tu Gavrilescu din Mircea Eliade. Să revenim, totuși, la romanul care a apărut, Exitus. Ce așteptări ai de la această carte?
Eu n-am niciun fel de așteptare.

Vrei să iei Nobelul, ceva?
Nu. Eu doar sunt curios. Sunt o persoană care n-are deloc certitudini, căreia oricum nu-i plac certitudinile. De aceea am doar curiozități. Chiar sunt curios să văd ce vor spune cititorii, că nu știu dacă e bună cartea pe care am scris-o. Cumva, bănuiesc că da. E o sumă de input-uri pe care o am; inginerește, ea funcționează. Ar trebui să fie bună, dar nu știu dacă e.

ADRIAN GEORGESCU A FOST VÂNZĂTOR DE BECURI, DAR NU PREA VINDEA

Să precizăm pentru cititorii noștri că dumneata ești inginer la bază.
Da.

Cum ai ajuns tu inginer?
Toți ajungeam ingineri pe-atunci.

Avea țara nevoie de ingineri.
Chiar și ăia care se făceau medici erau, de fapt, niște ingineri ai…

… trupului uman. Ai practicat ingineria vreo zi?
În fiecare zi, dar nu în cadru organizat. Ingineria ce înseamnă? A implică B, B implică C, deci A implică C. Totul e cartezian.

Deci, n-ai muncit ca inginer nicio zi din viața ta, deși te-ai pregătit în acest sens.
În cadru organizat, nu. Dar cine a muncit? Puțini.

N-ai fost în fabrică angajat sau ceva.
Stai! Ah, ba da; oarecum. Înainte să mă duc la „Evenimentul zilei”, am muncit trei luni ca vânzător de becuri.

(Râde) Unde? Pe Strada Maica Domnului? Acolo se vând mult becurile.
Alin Paicu (n.r. – important ziarist român contemporan), pe care îl știi foarte bine…

Da. Vindea și domnul Paicu becuri?
Nu. Am fost colegi de facultate. Și ne întâlneam – unde altundeva? – în barul facultății. Și el, vreo 4-5 ani, a zis: „Hai bă, să te angajez la ziar!”. Era la Evenimentul, la „Sport”. Și eu am zis: „Bă nene, lasă-mă!”. Club A, alea, alea… Am terminat facultatea și am zis să mă angajez inginer. Și mă rog, avea cineva o relație, și am ajuns la o firmă care vindea nu numai becuri; ci și o grămadă de lămpi, chiar și plafon fals… Erau anii în care România chipurile se dezvolta. De fapt, și asta e o formă de dezvoltare. Prin 1994-1995 era. Și m-am dus la oamenii ăștia prin octombrie-noiembrie…

… la vânzătorii de becuri.
Da. Și era o firmă ca atâtea altele; oamenii dădeau și ei o șpagă să prindă contracte. Eu în viața mea n-am știut cum să dau o șpagă. Nu că mi-e rușine, dar nu știu și nu-mi place. Prefer să rezolv fără, dacă e ceva de rezolvat. Pe scurt, era ceva atât de plicticos…

Ai fost un prost vânzător de becuri.
Un prost vânzător, în general. Dar, pe de altă parte, nu-mi place să citesc manuale, know how-uri, „cum să”-uri, știi? Prefer să vorbesc foarte cinstit și, mizând pe un oarecare farmec personal pe care-l am, mai degrabă rezolv așa. Dacă nu se pot rezolva, nu se rezolvă și nu e nicio problemă, asta nu e o tragedie niciodată. Însă era foarte plictisitor ce aveam de făcut, trebuia să mă duc pe la tot felul de sub-directori și să le propun voalat o șpagă ca să cumpere produsele noastre. Moral, asta nu mă deranja foarte tare, nu asta era problema; asta făcea toată lumea, ăsta era capitalismul românesc de anii ’90 – și poate că și de acum; și poate că, în general, ăsta e capitalismul. Dar era plictisitor. Era mult mai funny în firmă, unde lucram cu un tip care monta becuri, care era un moș – nu moș, avea vreo 60 de ani, dar eu eram tânăr – sărit de pe axă și cu care râdeam foarte mult. Și am venit eu cu un prieten care era arhitect și avea și el vreo 50-și-ceva de ani și care, când a intrat acolo – impozant, cu barbă, cu sacou – și s-a uitat puțin prin firmă, patronii mei s-au panicat. Au zis: „A intrat Dumnezeu și ne cumpără cu tot cu firmă!”. Și el a cumpărat trei becuri și a zis: „OK, merg cu Adrian să stabilim datele contractului; va fi o achiziție majoră!”. Ne-am dus, ne-am pilit, am băut câteva zile. Bineînțeles că au fost singurele trei becuri pe care le-am vândut în cariera mea de trei luni de vânzător de becuri! Și alea cumpărate de un prieten.

ADRIAN GEORGESCU A INTRAT ÎN PRESA SCRISĂ CA SĂ FACĂ ROST DE BANI DE BERE PENTRU O LUNĂ. E ZIARIST DE PESTE DOUĂZECI DE ANI

După care ai intrat în presa scrisă, unde legenda spune că ai lucrat o zi, la primul tău loc de muncă. Sau nici aia întreagă?
Când am ajuns la „Evenimentul zilei”, în ziua aia, Cristoiu îl dădea afară pe Cartianu.

Așa.
Se certaseră. Și ăsta pleca la „Sportul roșu. Eu îl citeam pe Grigore, care are o mare calitate, printre multe altele – că nu e supărăcios. Și eu îl luasem peste picior la un Revelion, dar omului i-a plăcut de mine. Și când am ajuns acolo, am stat la o țigară – el nu fuma, fumam eu – și zice: „Băi, eu plec la Sportul (repet, ne știam doar de la un Revelion); nu vrei să vii cu mine?”.

(Râde)
Și eu am zis: „Ba da, frate!”.

Hai să recapitulăm: te-ai dus să te angajezi la un ziar, când ai fost racolat de un om care tocmai fusese dat afară – la o țigară, el nefumând, convingându-te astfel să mergi cu el. Pare un episod din Seinfeld.
Exact așa a și fost. Și noi doi și încă un băiat am ajuns la Ioanițoaia în birou. Îl știam pe Ioanițoaia, evident, de la televizor, că făcea alea la Canal 38, tu nu l-ai prins – „Procesul etapei”, unde fuma. Și mai sunt înregistrări pe Youtube, sunt geniale!

Amerom se numea televiziunea aia.
Exact. Un proto-Pro TV, cam așa. La Ovidiu, Grigore a vorbit tot – a negociat salarii… Eu habar n-aveam, nu știam decât de echipa lui AC Milan, și aia cu goluri. Dar îmi plăcea sportul, știi? Și m-am angajat, a negociat Grogore tot; eu n-am vorbit nimic, i-am zis lui Ioanițoaia ceva de genul: „La umbra marilor stejari nu crește iarbă”…

(Râde) Un clișeu frumos!
Un clișeu minunat. „Să nu mutăm mortul pe Academiei”. A doua zi eram în secția de „Fotbal internațional”. Eu trecusem în CV că știu spaniolă.

Excelent!
Dar eu abia atunci o învățam. Mie îmi place să învăț; repet, sunt autodidact. Învățam după un manual din anii ’60, „Spaniola fără profesor” – foarte mișto, cu poze, cu…

O știai, deci?
Nu, dar eram în curs.

Erai la prima lecție?
Nu; eram pe la pagina 50. În Armată învățasem franceză, cu aceeași metodă. Și ăștia au zis: „Ah, știi spaniolă? Dă un telefon!”. Nu era internet, în ’95 sau ’96. Tocmai jucase Barcelona cu Espanyol. Și nefiind internet, trebuie să dai telefon…

… să afli ce s-a întâmplat.
Da, să dai telefon și să notezi formațiile de start. Atunci se puneau toate în ziar, ziarul era enciclopedic. Nu era ca acum, să ai totul pe internet. Am dat telefon și am scris ce am înțeles eu.

(Râde)
Am reușit să-i păcălesc. Că eu am crezut că fac rost de bani de bere pentru o lună, cu treaba asta.

Și ai rămas zece ani!
Am rămas mai mult.

adrian georgescu12 ani! Până când ți-a venit mintea la cap și ai devenit liber-profesionist. Freelancer!
Eu cred că e foarte important să știi să nu înveți din manuale și de la cursuri. Și cred că nu e rău nici asta, dar e plictisitor. Mișto e să înveți, orice. Și să schimbi ce faci, să-ți schimbi stilul, să nu anchilozezi…

Ai deprins, până la urmă, tainele limbii spaniole?
Da, o vorbesc. Îmi și place, că e o limbă foarte mândră și cu câteva mirodenii interesante, cum sunt „rr”-urile, pentru care ei te apreciază foarte tare dacă le folosești. Sigur, poți să vorbești spaniolă…

Cum vorbește Olguța engleză.
Da. Vei fi înțeles, dar nu vei fi apreciat.

Ai învățat multe lucruri singur dumneata, bag seama. Și să scrii cărți tot singur ai învățat?
Am ureche muzicală; asta contează foarte tare.

Cum ți-ai descoperit-o?
Îmi dau seama că o am pentru că pot clona sau absorbi niște stiluri care îmi plac. De-asta pot face și parodii destul de ușor.

Bine, e tot o formă de joc. Jocul pare a fi cheia fundamentală de lectură a lui Adrian Georgescu.
Dacă mă plictisesc, s-a terminat. Deci s-a terminat distracția, dacă nu găsesc o satisfacție imediată. Se simte.

Și cartea asta e o lucrare totuși serioasă, nu e un joc.
Toate-s serioase. Asta e gravă.

Ai lucrat la mai multe în același timp și asta a ieșit prima? Sau cum?
Mai am în paralel niște chestii începute. Cele mai grele sunt acțiunile în sine, adică „ce se întâmplă”-ul, ăla e cel mai greu. În rest, dacă mă pui să-ți descriu un bec, ți-l descriu în 50 de pagini, fără probleme. Fără glumă!

ADRIAN GEORGESCU E FAULKNERIAN

Ce autori îți plac ție?
Mie îmi plac foarte mult americanii. Cormac McCarthy, precum știi. Am citit „Meridianul sângelui” de opt ori. M-a ajutat când am scris „Exitus”.

Nord-americanii.
Și sud-americanii, dar în principiu nord-americanii: Faulkner, precum bine știi, pe care nu l-ai citit.

Ba l-am citit.
Eh, l-ai citit!

Dacă vrei să știi adevărul, mie mi-a căzut Faulkner la Bacalaureat, dacă poți să crezi!
Jalnic, să dai literatură serioasă la Bacalaureat!

A fost bun și Faulkner. Sudist.
Cel mai bun.

Asta e părerea dumitale și ți-o respect. Părerile sunt împărțite, cum se spune. Când l-ai descoperit dumneata pe Faulkner?
Eram copil, adolescent.

Deci ai o relație de 40 de ani, de 35 de ani cu el.
Cam așa.

Îl recitești?
Da!

Când l-ai recitit ultima oară?
Acum! Asta fac.

Ești într-o re-lectură de William Faulkner?
De multe. De-asta câteodată n-am timp de citit, din păcate. Știu că ăsta e semn de bătrânețe, dar…

Și dintre ai noștri?
Dintre ai noștri, Mircea Horia Simionescu – foarte bun, poate cel mai bun –, Radu Cosașu, Leonida Neamțu… Florin Iaru îmi mai place.

Poetul sau prozatorul?
Nu sunt familiar cu poezia. Sunt foarte puțini poeți veritabili, majoritatea-s farsori.

Ca de exemplu? Dă-mi un poet veritabil.
Emil Botta.

Cum te recomanzi dumneata? Te recomanzi scriitor, dacă te întreabă cineva?
Am o problemă în a mă prezenta – în rarele ocazii în care mă mai duc pe la televiziune… Ca să știe și ei ce să scrie pe burtieră. Mi-e foarte greu, nu știu.

Dar dacă totuși ar trebui să fii ceva? Ziarist român?
Om. Cetățean. Cel mai mult, cetățean.

Păi cum, că nici obligațiile cetățenești nu ți le îndeplinești! Nici nu mergi să votezi.
Merg să votez.

I-auzi. Ai fost să votezi? La fiecare ciclu electoral?
Nu. Acum vreo 10 ani nu votam. Nu aveam cu cine.

Ți-a venit mintea la cap?
Nu mi-a venit, dar votul e o armă mai eficientă. E vorba de eficiență, nu de orgoliu. E o armă mai eficientă.

E mai eficient să votezi decât să nu votezi.
Da.

Ți-ai dat seama că toată rezistența ta în a nu vota n-a contribuit cu nimic la bunul mers al societății?
Tu o zici.

Îmi zici care e treaba cu „Exitus”?
Nu-ți zic, pune mâna și citește, că d-aia ți-am dat-o.

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Sunt o persoană care n-are deloc certitudini, căreia oricum nu-i plac certitudinile. De aceea am doar curiozități. Chiar sunt curios să văd ce vor spune cititorii, că nu știu dacă e bună cartea pe care am scris-o. Cumva, bănuiesc că da… (Adrian Georgescu, scriitor)

Foto (sus): Răzvan Exarhu