Domnişoara Lia. O poveste despre drumul spre succes
https://www.ziarulmetropolis.ro/domnisoara-lia-o-poveste-despre-drumul-spre-succes/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI. Lia Sinchevici (25 spre 26 de ani). Actriţă. Basarabeancă. Finalistă în acest an la Gala  HOP, care urmează să aibă loc la Costineşti. A jucat deja în filme de serie B. A jucat şi cu Jean-Claude Van Damme, şi cu Shia LaBeouf. Acum îşi construieşte un nume în teatrul românesc. Cum? Lia Sinchevici e – toată – o poveste.

Un articol de Andrei Crăciun|31 august 2015

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Eşti fericită, Lia Sinchevici?
Da, sunt un om foarte binecuvântat şi sunt fericită.

E superb răspunsul.
Pentru că n-am de ce să mă plâng, mi-a dat Dumnezeu tot!

Sănătoasă eşti…
Sunt sănătoasă, am parte de părinţi superbi, colegi minunaţi.

Vin pe la tine părinţii?
Da, vin, mă vizitează.

Tu te duci în Basarabia, să îi vizitezi?
Din păcate, eu îi vizitez mai rar, mult mai rar decât mi-aş fi dorit. Ne vedem rar, dar bine.

Mai ai bunici în Basarabia?
Am o bunică, care are nouăzeci şi doi de ani, Dumnezeu să-i dea sănătate.

Mulţi înainte! Şi dumneaei ce părere are despre nepoata ei?
Atâta timp cât sunt sănătoasă…

Ştie că eşti actriţă?
Ştie că sunt actriţă, nu ştiu cât de mult înţelege meseria asta, la vârsta ei, dar a văzut că m-am maturizat, am văzut în ochii ei că mă priveşte ca pe o femeie. Şi cred că e de bine că se uită aşa la mine; nu se mai uită ca la un copil.

Te-ai maturizat de când eşti aici? Cum s-a produs maturizarea asta a dumitale, brusc sau treptat?
Treptat. Am vrut eu să fie brusc: de la şaişpe ani de când m-am mutat, am vrut să capăt spiritul ăla de independenţă totală, dar mi-am dat seama că independenţa vine odată cu înţelepciunea, nu neapărat cu faptul că eşti departe de părinţi şi îţi faci banii tăi – că n-am avut o problemă la capitolul ăsta, dar întotdeauna am vrut să fiu independentă financiar.

Eşti risipitoare?
Nu sunt risipitoare, dar…

LIA CĂLĂTOREŞTE, CĂLĂTOREŞTE, CĂLĂTOREŞTE

…ai un lifestyle aparte.
Îmi place să-mi fac banii mei şi să-i investesc în mine. Investiţia în mine ţine nu doar de faptul că mă duc şi îmi cumpăr o rochie sau mă duc într-o călătorie; îmi place să călătoresc în primul rând pentru a cunoaşte o cultură, iar oamenii de acolo mă bucură, mă încântă.

Călătoreşti?
Da, călătoresc de câte ori am şansa.

Unde ai călătorit ultima oară?
Ultima oară când am călătorit am fost în Praga; vara asta nu am reuşit să îmi fac o vacanţă – am fost cu Gala HOP şi cu repetiţiile. Dar tot m-am îndrăgostit de Constanţa şi am fost de trei ori la rând doar în Constanţa, am bătut orice colţ de aici: am mers la muzee, am fost peste tot; mi se pare superbă Constanţa – Dobrogea mi se pare extraordinară toată! Am văzut mozaicuri romane, adică, totul mi se pare acolo, din punctul de vedere al culturii şi al istoriei, senzaţional – un muzeu conservat natural! De asta ador România, ador orice colţ al României.

Cum am venit în România m-am simţit acasă, îţi jur! M-am simţit „mai acasă decât acasă” – în România! Aşa m-am simţit, din prima. Şi în Bucureşti, şi la Braşov, şi la mare mi-a plăcut. Am fost aici şi zici că deja cunoşteam fiecare centimetru din ţara asta. De-asta nu am mai avut planuri: „Ah, fac aici trei ani şi plec, după aia, în America, să mă fac acolo actriţă (n.r. – când a venit la Bucureşti, Lia Sinchevici trecuse deja printr-o experienţă americană, studiase o vreme în Ada, Ohio, şi se gândea să emigreze definitiv în Statele Unite)!”.

Şi te-ai hotărât să rămâi în ţară.
M-am hotărât să rămân în ţară şi să colaborez cu alte ţări, ştii? Mi-aş dori foarte mult să lucrez la nivel internaţional.

LIA DĂ CALITATE ŞI VREA SĂ PRIMEASCĂ TOT  CALITATE

Şi după ce ai intrat la facultate, ce proiecte s-au legat în viaţa dumitale? Am văzut că ai fost într-un film cu Van Damme, sau ceva.
Da, eu am o experienţă ce ţine mai mult de televiziune şi de film, lucrez în televiziune de cinci ani, am colaborat cu PRO TV, cu Antena 1, cu TVR – în producţii pe care unii le consideră de calitate.

Şi acum unde lucrezi?
Momentan sunt în pauză de televiziune. Să vedem ce o să fie mai departe cu Serviciul Român de Comedie. Eu mi-am văzut de treabă în tot ce ţine de cariera de teatru; vreau să mă afirm în teatru, pentru că acolo văd, cu adevărat, toate unghiurile, toate colţurile din meseria asta. Mi se pare extraordinar ce învăţ în teatru, ştii?, şi mă bucur la fiecare chestie – şi la greşeli, învăţ din ele foarte mult. În film am dobândit acea siguranţă, e foarte diferită televiziunea (şi teatrul!) de film, dar e la fel de frumoasă, deci n-aş putea să spun ce e mai frumos, aşa că nu mă întreba asta (râde).

Nu te întreb.
Toate aceste trei filiere îşi au farmecul propriu şi ţin neapărat acum să fiu în filiera de teatru, şi atunci am profitat de această pauză de televiziune, să muncesc foarte mult în teatru – de-aia m-am implicat în Gala HOP, să-mi construiesc numerele. La începutul verii am avut posibilitatea să şi regizez un pic, la un teatru de vară care avea potenţial să fie un adevărat Teatru de Vară; din păcate, investiţiile nu puteau fi mari, şi atunci m-am rupt şi mi-am văzut de treaba mea, pentru că munceam gratis aproape, şi nu sunt unul dintre actorii care poate să muncească vreodată gratis, pentru că eu investesc şi timp, şi calitate, drag, nopţi nedormite în care stau şi îmi cizelez rolurile şi personajele.

426988_112765522183403_1569509072_n

Sunt la început, într-adevăr, nu sunt Florin Zamfirescu, profesorul meu de la Universitate, ci sunt un om la început, muncesc foarte mult şi sârguincios, şi atunci consider că dacă dau calitate, trebuie să şi iau un pic de calitate. Într-adevăr, nu pot să sar peste un preţ, dar trebuie să fiu plătită, e normal.

Trăieşti bine, în momentul ăsta? Câştigi suficient de mulţi bani încât să te întreţii la nivelul la care îţi doreşti tu?
Câştig din televiziune; din păcate, din teatru încă nu am câştigat cât să zic că îmi ajunge, dar am câştigat OK până acum şi consider că o să câştig bine. Cred că arta necesită şi aşa prea multe sacrificii – mă rog, actoria –, ce ţin mai degrabă de planul vieţii personale, pentru că nu ai timp.

Ai făcut sacrificii în viaţa personală?
Am făcut, da.

Mai faci?
Mai fac.

N-ai reuşit să ajungi la un compromis între viaţa personală şi viaţa profesională?
Sunt aproape, cred. Am înţeles deja cum funcţionează toată treaba asta, şi atunci o să încerc să fac o armonie, pentru că n-aş vrea să pierd latura asta, ştii? Pentru că e foarte frumoasă şi esenţială, cea mai importantă parte a vieţii. Nu sunt chiar atât de… sunt o profesionistă, idealistă, vreau să am o carieră frumoasă, dar nu vreau să uit de viaţa personală. Şi în anii de facultate a trebuit să fac acest sacrificiu, care era necesar.

Foarte cultural te întreb asta – în Basarabia, la vârsta dumitale, ar fi trebuit să fii măritată. Ce părere are bunica dumitale de treaba asta? „Nu te măriţi şi tu, măi mamă?”.
Bunica mă întreabă dacă nu mă mărit, dar bunica ştie că am avut doar relaţii de durată, adică nu am fost aşa – singurică. Am avut două relaţii mari şi late, de când sunt eu.

Multe înainte! Nici nu ştiu cum se urează, în astfel de situaţii.
(Râde) Nu îmi doresc, sincer nu îmi doresc.

Dar, la un moment dat, te vezi măritată şi cu copii?
Da, da, neapărat. Mă văd măritată în biserică, în primul rând, unită în faţa lui Dumnezeu, iar după aia legal, şi aşa.

LIA CREDE ÎNTR-UNUL DUMNEZEU

Eşti o fire religioasă, credincioasă?
Consider că religia este arta supremă a vieţii.

Eşti ortodoxă?
Da, sunt creştin-ortodoxă. Şi în ortodoxie găseşti orice răspuns, deci n-ai cum să nu iubeşti credinţa.

Mergi la biserică?
Nu merg atât de des pe cât mi-aş dori, dar…

Dar la tine acasă se ducea o viaţă din asta religioasă?
În familie? Basarabenii sunt foarte spirituali, asta e partea cea mai frumoasă din Basarabia. Şi în România am observat acelaşi lucru, doar că, din păcate, noi, creştinii-ortodocşi, profităm foarte mult de faptul că suntem creştin-ortodocşi, dar doar cu numele, doar din vorbe: „Păi eu sunt ortodox, ştii, am credinţa dreaptă”.

E una (ca denumire) să fii creştin-ortodox şi alta să o practici, pentru că – nu vorbesc de habotnicie, aia e altceva – dacă ai fi adeptul măcar al celor zece porunci, deja eşti un om mai bun şi ar funcţiona lumea asta extraordinar de bine. Dacă toţi ar îndeplini măcar alea zece porunci, ştii? Să nu furi, să nu preacurveşti, să nu… Ştii? Lumea ar fi mult mai bună.

Dumneata te ţii de cele zece porunci?
Da, încerc să mă ţin, dar sunt o păcătoasă şi eu.

Ca noi toţi, nu?
Ca noi toţi, da.

Te ia lumea în serios, Lia?
Uneori mă iau prea în serios, alteori nu mă iau deloc în serios.

Ceilalţi.
Da, ceilalţi. Că, dacă sunt prea serioasă – sunt şi o personalitate foarte puternică – oarecum oamenii se feresc de mine şi zic: „Nu, e prea serioasă pentru meseria asta!”. Alteori, dacă tratez cu umor subiectele, cad în extrema în care mă iau drept neserioasă, ştii? Şi atunci încerc să găsesc un echilibru în care să fiu şi plăcută, dar şi serioasă, în acelaşi timp, pentru că îmi place să mă ţin de treabă.

De exemplu, nu suport să mă duc la repetiţii şi să stau câte o oră la ţigară să povestim nu-ştiu-ce, adică dacă venim cu o oră înainte la repetiţii, îmi place să fac chestia asta, dar dacă sunt pe scenă, îmi place să muncesc pe scenă, nu îmi place să îmi bat joc de scenă. Îmi place pe scenă să fiu – în fiecare secundă să fac ceva, asta mi se pare cel mai important. Şi la filmare la fel. Dacă stau şi o lălăi foarte mult înainte de cadru, pierd energia aia pe care trebuie să o dau acolo, pe cameră. În schimb, înainte şi după, consider că e loc de foarte multă neseriozitate, dar la muncă întotdeauna îmi place să fiu serioasă.

Acum ce faci dumneata în teatru?
Acum învăţ teatru.

Am înţeles. Unde joci?
Momentan am un rolişor, la Mick Davis, la Metropolis. Dar foarte frumos, e un personaj colectiv care îmbogăţeşte foarte mult piesa, chiar dă un plus magic piesei. Am lucrat jumătate de an şi…

A avut premiera deja sau urmează din toamnă?
A avut o avanpremieră şi, teoretic, a avut şi premiera, înainte să se termine stagiunea, şi se reia din toamnă.

Tu având contract de colaborare.
Da, contract de colaborare cu Metropolisul. M-am băgat în această piesă pentru că mi s-a părut o oportunitate extraordinară să lucrez cu un regizor de film care face teatru. Eu am experienţă de şase-şapte filme şi să aduc experienţa aia în teatru mi s-a părut un as în mânecă. Şi atunci am observat foarte mult detaliile, am stat să mă uit la lucrul regizoral cu actorii.

Mick Davis a fost antrenor de echipă de fotbal şi mi s-a părut un atu foarte mare, având un pic de leadership, ştie să aducă oamenii împreună şi să le scoată voinţa în faţă şi să le explice totul din punctul de vedere al unui antrenor. A fost un regizor-antrenor, şi asta am apreciat cel mai mult la el – şi am observat, am „inhalat” aceste învăţături ale lui. Şi de-asta m-am băgat, mi-a plăcut foarte mult spiritul lui. Şi, desigur, consider că e un plus această experienţă.

LIA ADUCE PE SCENA TEATRULUI DE PE LIPSCANI SPIRITUL BASARABEAN

Şi în afară de asta?
Următorul proiect – iese avanpremiera pe 15 octombrie – avem premiera pe 17 octombrie, la Teatrul de pe Lipscani: proiectul ”The Apple”, care este un spectacol fascinant despre bărbat şi femeie, relaţia care întotdeauna este în extreme şi foarte rar se ajunge la un echilibru; diverse situaţii, diverse perioade istorice, mă rog, perioade prin care a trecut omul, până în zilele noastre.

E un spectacol bazat pe dans şi pe pantomimă?
Spectacolul e bazat pe actorie, în primul rând, dans, pantomimă, efecte speciale de lumină – adică este foarte artistic, în detaliu: costume create de Doina Levintza, care sunt şi decor, în acelaşi timp, pentru că alt decor nu avem, totul e jucat în imaginaţia noastră şi a spectatorului. Deci avem un concept unic, aşa; oarecum bate spre ce face Dan Puric, dar e mult mai poetic, aduce spiritul basarabean. Suntem trei basarabeni în proiect Galea Bobeicu, eu şi Ion Parea – şi Alexandra Poiană, care e din Moldova, dar din partea românească. Deci e un proiect foarte drag sufletului meu şi cred că o să aibă succes, vrem să mergem la festivaluri internaţionale… E un proiect care oricum n-are text, e bazat pe limbajul fizic, şi atunci…

…e universal.
…poate fi jucat oriunde în lume. Şi după aia o să vedem. Momentan am reuşit vara asta să muncesc foarte mult, iar la toamnă sper să-mi culeg roadele. Prima chestie bună pentru care m-am bucurat: că o să am o zi de filmare la Nae Caranfil, la 1 septembrie – şi practic ar fi debutul meu, cu un mic, mic rolişor într-un film românesc, că mi-a fost foarte greu să ajung la regizorii români. Pentru că e o chestie acolo, până ajungi în cercul în care să te observe, nu te cheamă lumea la castinguri. Chiar dacă mă ştiu toţi de la castinguri, de mult timp, nu prea am fost chemată. Dar, încet-încet, o să ajung; nu mă grăbesc. Pas cu pas, e mai frumos aşa.

Eşti tânără, îţi permiţi să nu te grăbeşti.
Lucrurile trebuie făcute la momentul potrivit şi nu vreau să deviez de la chestia asta. Pentru că după aia, ca să recuperezi, iar, trebuie să renunţi la multe alte chestii, trebuie să aduni din urmă, să reiei, să reiei. Nu întotdeauna e universal să le reuşeşti pe toate, şi atunci prefer să fiu foarte concentrată, să văd ce am de făcut şi să mă duc la fix. Dar sunt cam dezorganizată şi am probleme la capitolul ăsta, întotdeauna.

Ai fost şi la Gala HOP, la preselecţie. Merg înainte, la Costineşti. E prima dumitale Gală?
E primul HOP, da. Primul „hop”, spus aşa, în teatru, cu toate că am avut multe în viaţă (râde). Eu nu ştiu foarte bine ce înseamnă HOP-ul ca istorie, ca… Am auzit foarte multe lucruri frumoase de la Toni Grecu, care pe vremuri, când abia-abia prinsese HOP-ul, ca festival, a fost şi el; dar puteau să participe atunci mai mulţi – mai multe trupe, nu neapărat actori.

Şi mi-a povestit lucruri extraordinar de frumoase despre HOP; după aceea am auzit de la colegii mei, de la Serviciul Român de Comedie, despre HOP de pe vremuri, tot aşa, din anii – sfârşitul lui ’90- începutul anilor 2000 –, că se adunau cei mai frumoşi oameni din industrie cu cei mai frumoşi regizori, actori şi se urmăreau, se „vânau” unii pe alţii… Se sunau şi după aceea lucrau în proiecte frumoase. Şi atunci mi-am dorit foarte mult să cunosc oamenii ăştia şi am zis că sigur, când o să particip, o să existe oamenii ăştia. Şi atunci am muncit la un număr, pe care l-am prezentat şi la preselecţie, să fac din el actorie, în stilul meu, adică aşa cum văd eu dadaismul, urmând tema dată.

LIA CREDE CĂ TOT CE NE ÎNCONJOARĂ POATE FI TRANSFORMAT ÎN ARTĂ DADAISTĂ

Şi care e stilul tău? Cum vezi tu dadaismul?
Dadaismul a fost practicat odată cu prezentul, cu temele prezentului; asta încerc – să aduc totul în momentul dat. Practic, trăirile mele. Dadaismul ţine mult de intuiţia ta – în momentul dat, dacă asta îţi vine, asta faci – sub nişte criterii şi nişte norme, într-adevăr, dar alea sunt foarte personalizate, pentru fiecare artist sau individ în parte. Totul e dadaism.

Sincer, ăsta e dadaism – tot ce ne înconjoară – dacă îl priveşti din unghiul tău, din obiectivul tău, dacă eşti propriul regizor. Şi atunci am fost propriul regizor al numărului meu, m-am inspirat din Tristan Tzara foarte mult, am mai descoperit alţi artişti extraordinari, dar oarecum am regăsit ce voiam să fac, ca stil artistic, în Manifestul lui Tzara, în poezii de Tzara, în versuri de Tzara (tot din Manifest sau din alte articole pe care le scria), poezii de-ale lui Paul Păun, care a fost dedicaţie pentru Nicolae Iorga când era prim-ministru, nu mai ştiu în ce an, revistă care se numea „Pula”.
„Tu ai? N-ai! Pula” – aşa suna dedicaţia trimisă lui Nicolae Iorga, odată cu primul număr al revistei „Pula”.
Da, ăla e. Aia e poezia: „Şapte pule de guşaţi / Şapte puli de cocoşaţi / Laţi / S-au sârmulit fiindcă erau prost îmbrăcaţi. / O, voi, magnaţi, / Nu fiţi inervaţi, / Nu fiţi zbuciumaţi, / Nu vă supăraţi / Fiindcă sunteţi nişte căcaţi”. Mi s-a părut drăguţ să intercalăm şi asta, pentru că e o ironie aici la adresa autorităţilor, pentru că e o parte a societăţii, adică trăim încă în asta.

Cum te uiţi dumneata la societatea românească, dincolo de mediul ăsta cu actori, în care trăieşti? Mai ai timp să te preocupi şi de alte realităţi sociale?
Da, da. Încerc să fiu ancorată în tot.

LIA AR VREA SĂ NE ÎNTOARCEM LA RĂDĂCINI, SĂ NU NE UITĂM SPIRITUALITATEA

Şi unde mergem, dragă Lia? Încotro ne îndreptăm? Suntem spre bine?
Cred că prin toate nenorocirile prin care trecem, ca popor nu vor trece peste noapte. Eu consider că Basarabia e o parte foarte importantă în tot acest blocaj, atâta timp cât suntem separaţi şi nu vedem beneficiile colaterale, nu o să ajungem niciodată să depăşim problemele, dar sunt sigură că, la un moment dat, o să revenim în acelaşi circuit. Dar până atunci o să trecem prin multe nenorociri şi multe probleme. Pentru că eu văd românul, în momentul dat, foarte pierdut; îşi doreşte aprig să fie ca ăla, ca ăla; lozinca „Vrem o ţară ca afară!” pe mine mă derutează, nu o înţeleg. Cum să vrei să fii o ţară ca afară? Ce eşti tu, de fapt? Eşti o ţară în sine? De ce nu îţi cunoşti spiritualitatea?

Noi provenim de la geto-daci, c’mon!, du-te până în rădăcina rădăcinilor, să vezi cât de bogată e această cultură, exploateaz-o, exploreaz-o, implementeaz-o şi abia atunci fii mulţumit sau nemulţumit! Nu te lua după clişee, după stereotipuri, după standarde – fac ca ea, fac ca el – ăia sunt aşa pentru că sunt ancoraţi în cultura lor, sunt aşa pentru că le place de unde provin, se mândresc cu strămoşii lor. De ce nu faci şi tu la fel? Asta mi se pare cea mai mare problemă a românilor, pentru că nu vor să se cunoască pe ei înşişi, ştii? Şi fug de această oglindă şi zic: „Nu, nu, nu! Mie îmi place tabloul ăla, eu vreau să fiu ca ăla din tablou!”. Stai, uită-te la tine, vezi-te mai întâi, studiază-te un pic; nu-ţi place ceva, schimbă, omule! Lucrează să-ţi coşi acolo rupturile tale şi atunci, transformându-te, vezi-te şi munceşte

Ce filme ai făcut tu, Lia?
Am prins multe castinguri cu actori mari, care fac filme pentru DVD-uri în România. A fost o experienţă foarte bună, pentru că ăştia au fost legendele; actorii ăia pe care eu îi urmăream când eram mică şi ziceam: ”Wow!”, şi nu m-aş fi gândit vreodată că pot să stau să mă împrietenesc şi să lucrez cu ei.

Dă-mi nişte nume. Van Damme?
Jean-Claude Van Damme, Dolph Lundgren…

Şi cum e Jean-Claude Van Damme?
Este un om foarte spiritual, într-un stil; mulţi îl critică, îl discută, în multe sensuri. E clar, ca orice artist care se denumeşte aşa, are puseele lui, trântea, refula – că n-avea cuburi de gheaţă, că s-au topit şi înjura pe toată lumea; sau dacă nu era supa încălzită, iar înjura pe toată lumea, dar na, se întâmplă, e şi mult stres pe platou. Fiecare avem puseele noastre, nervi etc. Dar, pe lângă asta, este un om care chiar înţelege nişte chestii, e foarte interesat de energiile oamenilor şi dacă te observă că ai… te scanează, într-un fel, e un om care mi se pare că îţi vede aura. Şi probabil asta se datorează şi faptului că a făcut foarte multă mişcare scenică. El e bun pe asta – a fost balerin, până la urmă; n-a fost un luptător, n-a avut centură neagră la karate, dar în schimb a învăţat, la nivel de artă, cum trebuie să arate luptele. Mixed Martial Arts. Sunt o pasionată, apropo, de Mixed Martial Arts, sunt fană Ronda Rousey. Şi mi se pare un om foarte spiritual Jean-Claude Van Damme.

551744_220029531457001_1414634826_n

L-am cunoscut şi pe Dolph Lundgren, care e un mare pasionat de artele marţiale, este un domn de doi metri, imens, un viking, ştii, foarte impunător; plăcut. A stat foarte mult timp în State, dar are şi accent de european din Nord, e foarte autentic. E de acolo; oamenii de acolo rămân acolo. Foarte mândri că sunt de acolo, ştii? L-am cunoscut pe Shia LaBeouf, cu care a fost o plăcere să discut, pentru că e din aceeaşi generaţie, suntem de aceeaşi vârstă şi am vorbit ca şi cum vorbesc cu colegul meu; l-am luat la o ţigară, am stat, am vorbit, m-a întrebat ce fac în Bucureşti, cum se munceşte aici; am vorbit de industria de la noi, de la ei – e clar, e o diferenţă ca de la cer la pământ. Eu i-am povestit cum e la noi şi eram chiar precum colegii de pe platou, ştii? M-a întrebat cum e la filme, dacă am agent, dacă aşa şi pe dincolo – un tânăr foarte sociabil, aşa, foarte plăcut.

564486_220034598123161_797575156_n

L-am cunoscut pe Rupert Grint, din ”Harry Potter” – şi am fost foarte curioasă să-l întreb cum a nimerit el la casting, deşi era mic, şi s-a ţinut atâta timp şi acum face filme; şi m-am împrietenit cu el; e un tânăr extraordinar de plăcut ca atitudine, simplu, modest, un om care îi mulţumeşte lui Dumnezeu, cred, zilnic că face lucrul ăsta; că îi place atât de mult să se filmeze. Eo binecuvântare munca aşa făcută din plăcere, şi nu îi vine să creadă că dintr-un casting pe care l-a luat, acum îl cunoaşte toată lumea; şi mi-a plăcut mult să văd modestia asta în el. L-am cunoscut pe Cuba Gooding Jr., care, iar, e un tip atât de simplu şi plăcut; venea cu flori pentru fetele de la machiaj, le aducea vin, adică se făcea plăcut. Nu miza că: „Eu sunt o vedetă şi hai, ţineţi-mi ăla să-mi faceţi vânt, că mi-e cald”. Sunt toţi oameni simpli, normali, asta îmi place: când eşti om, nu îţi formezi o altă personalitate.

Trebuie să fii om, în primul rând, şi după aia actor sau orice altceva. Ai o meserie, dar ea nu te caracterizează pe tine tot ce faci. E o parte mare din tine, dar eşti om, în primul rând. Şi mi-a plăcut să văd latura asta în oamenii ăştia.

Şi dumneata ce roluri ai avut acolo? Erai o fată din Estul Europei, care dădea bătaie unor cetăţeni?
Eram gagica mafiotului, eram fata care avea grijă de copiii răpiţi – îi ameninţa şi, după aia, se transforma în final în fata bună, care până la urmă a făcut ce trebuia; am fost chelneriţa care îi dădea o replică lui Shia LaBeouf – am avut o foarte scurtă secvenţă în filmul ăla, în care am fost oarecum remarcată; nu ştiu când, că apar cinci secunde în film, dar, în fine, a spus nu-ştiu-cine pe un blog despre mine – şi mi-a plăcut, na, că m-a observat, de ce nu?

Am chemat bodyguarzii ca să-l bată pe Shia LaBeouf, că nu voia să plătească nota. După aia am fost o nazistă, în ultimul film care o să apară… „Nazistă” – era perioada cu Hitler şi eram fană Hitler, ca toată lumea de atunci, şi înjuram nişte evrei – săracii de ei, că n-am nimic cu ei! – şi am jucat aşa, foarte dur, hardcore; pe urmă m-au băgat şi în trailer, aşa de bine am jucat; m-am şi speriat când m-au băgat în trailer. Americanii mă preferă, nu ştiu de ce, în roluri negative; probabil pentru că sunt din partea asta a Europei şi profită că am un pic de accent, şi atunci văd doar un stereotip, ştii?

Am jucat în filmul ”Lady of Csejte”, cu un fel de Angelina Jolie din Rusia, Svetlana Khodchenkova, şi cu un mare actor de acolo, Pavel Derevyanko, şi cu Isabelle Allen care e o puştoaică, fata din afişul «Les Misérables». Am avut un rol foarte mare, rol secundar, dar apăream pe tot parcursul filmului mai mult decât actriţa din rolul principal. Şi aveam rolul de ajutor al ei, practic mâna dreaptă. Deci femeia îşi făcea baie în sânge de copii, de fecioare – îi tortura; şi eu practic ademeneam copiii la castel, cu colega mea – slujnica cealaltă – şi făcem toată murdăria de acolo.

Dar oarecum eu îmi păstram o parte în care mie nu prea îmi plăcea, adică am vrut ca personajul să fie un pic mai spre pozitiv; spre final, când sunt arsă pe rug, mă căiam foarte mult. Da, şi cam astea cred că au fost filmele. Am mai fost într-un film un model dintr-o trupă – o gagică foarte atractivă, care îl seducea pe prinţul William când el dansa cu Kate, şi eu mă băgam în seamă şi el era fascinat de mine; şi a început să danseze cu mine, paparazzi ne-au făcut poză şi Kate, supărată, a plecat. Şi a fost o secvenţă scurtă. Cam astea au fost până acum.

Dar îmi doresc roluri, îţi dai seama, mult mai complexe de atât, şi mai frumoase, şi mai… Dar orice rol, până la urmă, contează cum îl faci tu; nu contează ce rol ai, contează cât de bine îl execuţi, cum ştii să îl formezi. Asta a fost, până acum.

Înţeleg că în viaţa reală nu eşti gagică de mafiot, ci de artist.
Da. Am avut o slăbiciune pentru muzicieni. Îmi cântă în strună bine (râde). Da, îmi place foarte mult muzica. Şi nu mi-am ales, aşa s-a întâmplat; iubitul meu este un artist desăvârşit, cunoaşte muzica, nu e doar meloman, ci e ca o bibliotecă a muzicii. Orice piesă se aude undeva, eu dacă îl întreb cine o cântă, el ştie. Cântă cover-uri şi are o diversitate foarte mare în repertoriul din care îl cântă, începând de la clasicele Elvis sau Stevie Wonder – terminând cu Nirvana şi reggae şi B.U.G. Mafia, adică tot, ştii? Şi atunci, îţi dai seama, când ne vedem – eu lucrez la rolurile mele, el ascultă non-stop muzică; şi ascult tot, tot, tot.

Şi, alături de el, mi-am deschis foarte multe gemuleţe, ferestre, aşa în muzică. E foarte plăcut să fii cu un artist de genul ăsta, când eşti actriţă, e frumos. Suntem firi diferite, nu ştiu dacă m-aş vedea vreodată cu un actor… În schimb, fiindcă e muzician, mi se pare că ne completăm mult mai bine. Dar ca personalitate e complet diferită, ştii?

Foto cu Lia Sinchevici: Facebook