Eram la cină, cu nişte amici, pe Champs-Elysees, când mi-a parvenit vestea tristă a eliminării Croaţiei. A fost singura echipă de la acest Euro-peltea pe care am adorat-o, care m-a impresionat şi ale cărei evoluţii din faza grupelor mi-au zdrobit creierii. A fost naţionala pe care,dincolo de raţiuni si afinităţi, mi-am dorit să o văd jucând cu trofeul pe masă la Saint-Denis.
Un articol de Pantacruel|26 iunie 2016
Prin intermediul unei prietene care locuieşte la Baracelona, aflată în cercul său intim de prieteni, i-am adresat lui Ivan Rakitić o misivă înainte de startul competiţiei găzduite de Franţa, unde, după cum ştiţi deja, m-am autoexilat pentru mai bine de o lună, pe banii mei, să văd pe viu… football pe croissant.
Sunt tare tristă…La fel de tristă precum am fost la moartea lui Saramago sau la ieşirea britanicilor din UE… Între şuturile lui Rakitić şi scrierile lui Saramago au oscilat gusturile mele şi ei au fost doi dintre contemporanii care mi-au influenţat gândirea şi cultura (generală şi fotbalistică) în decursul ultimilor ani.
Nu ştiu dacă Ivan a mai apucat să citească scrisorica mea, în care uram succes Croaţiei şi lui, personal, să câştige titlul de golgheter al turneului, dar chiar dacă bravii croaţi au fost răpuşi, inima mea va continua să duduie pentru destinul şi culorile acestei micuţe ţări memebre UE (apropo, ultima ţară care a aderat la Uniunea Europeană…).
Oricum, am fost destul de inspirată să le trimit câte o scrisorică şi lui Lewandowski, Bale, Ronaldo, Balázs Dzsudzsák, Lukaku, Schweinsteiger, Hamšík, Chiellini , Iniesta, Pogba, Long (irlandez, dacă vă întrebaţi, dragii mei ignoranţi, cine este dumnealui!), Vardy şi, desigur, Sigurdsson… Cel puţin în teorie (literatura universală este punctul meu forte, nu matematica), nu pot fi eliminate chiar toate echipele.
Ce s-a întâmplat apoi se ştie…
Durerea şi lacrimile, dacă ar putea fi chemate aici, ar fi martori ai adevărului violent şi feroce. De minunata Croaţie se alesese praful, Islanda rămăsese, la rândul ei, un sloi de gheaţă topit prin îndepărtatele optimi, Franţa, cu toate vedetele ei, se pierduse cu firea pe undeva prin sferturi, iar Spania, care de ani buni a confiscat în manieră bolşevică / bovarică toate trofeele posibile şi imposibile puse în joc, era din nou finala. Şi cu cine? Cu Portugalia lui Ronaldo, o echipă care nu bătuse (în timpul regulamentar de joc) pe nimeni.
N-am suportat gândul să fiu martora unui astfel de deznodământ jenant şi mi-am luat numaidecât bilet spre casă. Ajunsă în faţa domiciliului din Băneasa, un grup de trei sau patru admiratori m-au luat pe sus şi m-au batjocorit moral pe canapea, forţându-mă să mă uit, împotriva voinţei mele, la o finală fără pic de sare şi piper (slaba mea rezistenţă nu servea practic la nimic).
A Clockwork Orange by stanley kubrick
Probabil n-o să mă credeţi, dar printre ei era şi Toni din Tecuci! Îl ştiţi, v-am vorbit despre el data trecută. L-am recunoscut după adidaşii albi şi tricoul cu aforism din Canetti – „E atât de uşor să vezi în adâncul oamenilor şi nu-ţi ajută la nimic…”.
Caluţii mei, nu nechezaţi! Dacă vă întreabă cineva pe stradă cine a fost Canetti, puteţi să-i spuneţi că a fost un scriitor dintre cei mai mari. Şi subevaluaţi. În ciuda rezonanţei latine a numelui, Canneti s-a născut în Bulgaria, a scris magistral în germană şi a devenit cetăţean britanic mai spre final. Un cosmopolit…
Ca să mă simt mai confortabil, mi-au smuls (cu delicateţe, ce-i drept) fusta şi bluziţa, chiloţei nu port din principiu, şi m-au îmbrăcat cu tricoul lui Torje! Minte de bărbat… Evident, am ţipat, am dat din mâini disperată, ba chair am început să gem de nervi când unul dintre ei mi-a propus un bol de popcorn şi un pahar de bere San Miguel. Bere indoneziană!
Cât despre scor, nu l-am reţinut. Eram deja ameţită bine când admiratorii au plecat îmbujoraţi pe la casele lor, iar la televizor tocmai începuse un film de Thomas Vinterberg, It’s All About Love.
Foto: It’s All About Love… – Jurnalul unei dive de pică (4), Europenaul Metropolis – facebook, euro 2016
