Alexandra Balteanu: „Mă văd ca regizor german provenit din România”
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandra-balteanu-ma-vad-ca-regizor-german-provenit-din-romania/

INTERVIU Alexandra Balteanu este născută în 1982, în România, iar din 2003 locuieşte în Germania, unde studiază regia la prestigioasa Academie Germană de Film şi Televiziune din Berlin (DFFB). Primul său lungmetraj, excelentul „Vânătoare”, a fost prezentat în toamnă la Festivalul de la San Sebastian.

Un articol de Ionuţ Mareş|6 Aprilie 2017

Inclus în toamnă în secţiunea „Noi regizori” a prestigiosului Festival Internațional de Film de la San Sebastian din Spania, „Vânătoare” (2016) este un debut revigorant.

Realizat în cadrul studiilor la Academia Germană de Film şi Televiziune din Berlin, filmul le are în distribuţie pe Corina Moise, Iulia Lumânare şi Iulia Ciochină, în roluri de prostituate, în apropiere de București, urmărite pe parcursul unei zile (citiți aici cronica din Ziarul Metropolis).

Într-una din vizitele sale la București, am stat de vorbă cu Alexandra Balteanu despre „Vânătoare”, despre studiile sale de la Berlin și despre cinema. Până la prima ocazie, sper cât mai rapidă, ca filmul să poată fi văzut și în România, las interviul de mai jos, cu o tânără regizoare din foarte noua generație a cinematografiei de limbă română.

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Ionuţ Mareş: Care este povestea din spatele acestui film? Care a fost ideea declanşatoare?

Alexandra Balteanu: O cunoaşteam pe Xandra Popescu (coscenarista – n.r.), cu care lucram la un alt proiect, care se numeşte „Individual Film”. Este filmul de dinainte de diplomă în cadrul DFFB. Discutam despre mai multe subiecte. Şi eu, şi ea eram în România la momentul respectiv (ca și mine, ea locuieşte în Berlin). M-a sunat într-o zi şi mi-a spus că a fost la o conferinţă sau la o întâlnire cu ARAS (Asociaţia Română Anti-SIDA – n.r.) şi cu organizaţia Carusel. Acolo i s-a povestit o întâmplare similară cu cea din film (în care prostituate sunt reținute, umilite și apoi eliberate de polițiști – n.r.), nu mai ştiu unde exact, dar cu alt număr de poliţişti şi de fete. Când mi-a povestit asta, printre alte lucruri, am zis că este interesant, deşi pe mine mă sperie, pentru că prostituţia este un subiect-şoc şi super folosit.

Şi riscant.

Da, foarte riscant. Poţi să dai în desuet foarte uşor. Dar mi s-a părut interesant, pentru că e o acţiune care se întâmplă într-un timp scurt, are un potenţial foarte mare de conflict şi atinge cumva o zonă gri, deoarece – şi asta mi s-a confirmat – într-un fel aceste fete şi provoacă anumite lucruri. Nu sunt nici ele sfinţi şi nici poliţiştii nu sunt răi. E zona asta gri în care se mişcă România de foarte mult timp, unde se poate negocia cu legea. Au dreptate şi unul, şi celălalt. Asta mi s-a părut interesant. După aceea am început să punem pe picioare o structură. Ea mi-a dat contactul celor de la Carusel, unde sunt nişte oameni super. M-au ajutat. Am mers cu ei pe teren de mai multe ori.

Cu scopul de a te documeta.

Da, de a mă documenta. Am mers cumva jurnalistic. Am căutat şi materiale jurnalistice. Dar cel mai important a fost pentru mine să le cunosc pe ele şi să le văd cum sunt în realitate. Nu văzusem niciodată. Nu am avut contact cu mediul. Unele discuţii le-am şi înregistrat. După care am scris împreună cu Xandra. Am folosit şi ce am mai găsit pe internet, pentru că sunt înregistrări cu ele, pentru anumite părţi din dialog. Din acest amalgam am făcut povestea din film, la care s-a lucrat până în ultimul moment. La repetiţii, actorii au mai ajutat şi ei cu mici lucruri.

Scopul a fost de la început de a face un film de ficţiune, şi nu un documentar?

Da. Nu m-a interesat documentarul deloc. Ce m-ar fi interesat şi m-ar interesa la un moment dat este să lucrez cu neprofesionişti. Dar s-a demonstrat foarte repede pentru mine că este foarte dificil. Având o cantitate mare de dialog, e foarte greu să lucrezi cu neprofesionişti. Nu pot memora textul. E foarte complicat, cel puţin pentru acest gen de film şi pentru timpul scurt pe care l-am avut la dispoziţie. Dacă aveam un buget mai mare şi o perioadă mai lungă de repetiţii şi de filmare, probabil s-ar fi putut. Dar nu am avut resursele necesare. Castingul a durat o lună şi jumătate. La unele filme castingul poate dura şi un an de zile pentru neprofesionişti. A picat asta. Dar nu a fost niciodată vorba de documentar.

Iar castingul a fost pentru a găsi actriţe şi actori profesionişti, nu?

Da. Au fost actori profesionişti de la început. Sunt foarte bucuroasă cu cele trei fete, cele trei actriţe (Corina Moise, Iulia Lumânare, Iulia Ciochină – n.r.), care sunt foarte mişto.

Este o alegere interesantă, pentru că, pe de o parte, sunt actriţe tinere şi, pe de altă parte, nu au jucat deocamdată decât destul de puţin în filmul românesc. Mi-a plăcut că le aduci în faţă.

Ştiu o parte din actorii care sunt în foarte multe producţii româneşti şi care sunt foarte mişto şi foarte talentaţi şi profesionişti. Dar m-a interesat mai mult să găsesc persoana potrivită pentru fiecare rol, care-mi aducea o anumită componentă pentru acest puzzle care e filmul. Sinceră să fiu, nu m-a interesat foarte mult numele şi cine e persoana respectivă. Au venit, au citit textul, au dat probă şi după aceea am ales.

Care au fost reperele stilistice – dacă nu sună prea pretenţios? Ce ţi-ai propus?

Camera din mână este utilizată tocmai pentru ca filmul să pară documentar.

Se vede că intenţia a fost să-l duci cât mai mult spre documentar.

Acesta a fost un reper stilistic. M-a interesat structura de trei (părţi – n.r.), şi nu mă refer la structura clasică dramaturgică. E o primă introducere a celor trei femei, pe urmă este conflictul cu poliţia şi apoi degajarea de final. Am discutat mult cu operatorul (israelianul Matan Radin – n.r.). M-a interesat să tratez fiecare secvenţă în sine, să îi dau un tempo specific momentului emoţional, cu riscul că se vor amesteca nişte lucruri. Ştiam că filmul o să aibă o lungime probabil de peste 50 de minute, dar am pornit pe ideea de experiment. Nu e filmul de diplomă, şi atunci am zis că vreau să încerc. Am vrut să încerc structura asta, acest mod de a repeta cu actorii, de a lucra foarte rapid. Am repetat foarte mult, de exemplu, apoi, când am filmat, am repetat şi în locaţie cu ei.

Unde ai filmat?

În Voluntari. Sub pod. În frig. Între 15 şi 28 noiembrie 2014.

Ce se observă este că filmul nu are o dramaturgie clasică. Nu sunt momente revelatoare, explicative. Nu încerci să oferi motivaţii psihologice. Este mai mult un fel de observare a lor.

Da. Poziţia asumată a mea şi a camerei a fost următoarea: noi nu ştim mai mult decât ştie personajul. Acesta e un punct. Apoi, tratarea fiecărei secvenţe în sine, cu cap şi coadă, în general. Chiar dacă asta presupune puţin o stilistică schimbată şi un tempo diferit. E o chestie asumată, cu riscul că puteam să dăm greş, că putea să nu funcţioneze deloc. Unele lucruri au fost schimbate şi în timpul filmării, din cauza faptului că pur şi simplu nu am avut bani şi nu am avut foarte multe echipamente. Dar din probleme uneori se nasc nişte lucruri interesante.

Cât a fost bugetul?

Cu totul, a fost sub 10.000 de euro. Dintre care o mie şi ceva au mers la sunet şi mixaj, la postproducţie. Pentru transport, am venit cu maşinile din Germania. Echipamentul e de la şcoală.

Repere cinematografice concrete ai avut?

Nu ştiu cât de mult se va lega ideea asta. Îţi spun ce regizori îmi plac. Îmi place foarte mult Ulrich Seidl, cum lucrează, deşi probabil are alt tempo, nu ştiu. Îmi place şi Lars von Trier foarte mult. În acelaşi timp, Pedro Costa, pentru realism şi pentru că îşi asumă să meargă într-un mediu şi să petreacă foarte mult timp cu nişte oameni pentru a căuta un soi de adevăr în chestiile zilnice.

Şi asta să vede că a fost intenţia ta.

Sper. Nu știu. Nu pot să îmi dau seama, pentru că nu am cum să analizez ceea ce am făcut. Practic, e o căutare a ceva şi vezi la final ce iese. Nu poţi să îţi propui de la început, pentru că sunt prea mulţi factori care se schimbă pe parcurs după aceea. Aşa consider eu.

Este un film de studii.

Da, la DFFB.

Te-ai născut în România şi ai plecat în 2003 în Germania.

Da, de foarte mult timp am plecat în Germania. Am studiat o perioadă Media la Universitatea Bauhaus din Weimar, dar am renunţat, pentru că mi-am dat seama că nu are nimic de-a face cu filmul, e prea departe de ceea ce vreau eu să fac. După aceea am zis că vreau să fac film. Am făcut o practică de opt luni la un serial TV din Germania şi am ajutat diverşi oameni la nişte producţii studenţeşti. M-am întors în România, cu scopul de a face un documentar. Am aplicat şi am intrat la UNATC, iar în acelaşi timp am aplicat la DFFB. Şi am plecat din nou în Germania.

Şi în ce an de studiu eşti, practic, acum?

Nu ştiu dacă o să sune bine (râde – n.r.). Acum sunt în anul şapte, if that makes sense. Este o altă structură de studii. DFFB s-a făcut în Berlinul de Vest, prin anii `60. În acest an se aniversează 50 de ani de DFFB. DFFB e foarte mult legată de Noua Şcoală din Berlin. Sunt destul de mulţi regizori care au plecat din DFFB. Ea a pornit ca un fel de organizaţie. Nu au vrut să facă o universitate per se. La început, când au pus bazele şcolii, au fost susținuți de Ministerul Culturii din Berlin. În prezent, există patru secţii: regie, imagine, scenariu şi producţie. Altceva nu este. Pentru restul colaborăm cu cei din Babelsberg, şcoala din estul Berlinului (lângă Studioul Babelsberg), care are o structură mai apropiată de ceea ce are UNATC.

Ideea este în felul următor: intri la DFFB şi după aceea ai doi ani de studii de bază, care sunt foarte intensivi. Mulţi se plâng de asta. Dar apoi realizezi că este foarte util. În doi ani, filmezi, poate, 3-4 scurtmetraje pe an. Dar nu sunt considerate ca scurtmetraje. Sunt considerate ca exerciţii de studiu. Pe lângă asta, mai ai exerciţii filmate de lucru cu actorii. Este foarte multă practică. După aceea intri în studiu individual, unde poţi să îţi alegi singur programul de cursuri.

Poţi să participi şi la diverse programe. De exemplu, a fost un proiect cu Arte, în care se făceau scurtmetraje. Sau este un proiect de trei scurtmetraje de 30 de minute finanţate de o subsidiară a ARD, care e ca TVR. În acelaşi timp, pregăteşti filmul individual, care este filmul pe care l-am făcut eu. Și în final faci filmul de diplomă. Dar durata de studii nu este limitată. Acum încearcă să limiteze, pentru că sunt oameni care pleacă un an de zile în Chile sau în altă parte şi fac altceva şi se întorc înapoi la studii. Nu e o structură de tip „bachelor”.

Prin urmare, te ajută cu finanţarea și producția inclusiv a unor lungmetraje?

Sunt şi acolo nişte lupte. Eu nu le-am spus clar că e un lungmetraj. Ei vor ca filmul individual să fie scurtmetraj, pentru că are un buget limitat, pentru că nu poţi să faci coproducţie, ca la diplomă. Acolo poţi clar să faci lungmetraj, pentru că poţi să iei bani de la CNC şi din alte părţi. Prin urmare, ei vor ca aceste filme (de studii – n.r.) să nu fie de lungmetraj, pentru că ştiu că de multe ori sunt probleme la filmare, pentru că studenţii nu au experienţă, e foarte greu, sunt bani puţini. Dar sunt oameni care îşi asumă acest risc. Şi, atunci, ei te susţin, în sensul că îţi permit mai multe zile pentru montaj, pentru mixajul de sunet şi pentru alte lucruri de acest fel. Sunt OK.

Ce te-a determinat să vii să filmezi în România? De ce nu ai filmat în Germania?

E un „gap” cultural, într-un fel. Da, m-am adaptat acolo, mă simt bine şi nu e nicio problemă. Dar tot există o barieră uneori pentru lucrul cu actorii. Nuanţele sunt foarte diferite, pentru că frazarea în germană este diferită, verbele sunt despărţite în două, formulările cuvintelor sunt foarte precise. Limba română are mai multe lucruri vagi. Emoţiile sunt exprimate altfel. Şi asta îţi dă şi alt ritm de vorbire. Ca regizor, în capul tău este tot timpul undeva o traducere, măcar pentru anumite părţi din frază, pe care nu le-ai prins exact. Ai multe procese. Pur şi simplu a fost o decizie de uşurinţă.

Şi de afinitate.

Da, şi de afinitate, evident, faţă de România şi de povestea asta care nu era plauzibilă în Germania. Ar fi trebuit probabil recontextualizată complet. Prostituţia funcţionează altfel în Germania, este semilegalizată. Eu vreau să fac în continuare un film în România. Să vedem dacă se poate.

Cum a fost relaţia asta de la distanţă între tine, ca regizor aspirant, şi ceea ce s-a întâmplat în aceşti ani în Noul Cinema Românesc? Ai urmărit, ţi-au plăcut filmele premiate?

Evident că am urmărit. Am tot respectul pentru oamenii de aici. Sunt nişte regizori foarte interesanţi.

Te simţi mai apropiată de ei decât de ceea ce se întâmplă în Germania?

Da şi nu. Mă simt apropiată de România pentru că vin din România, dar probabil că cei 14 ani din Germania îşi spun cuvântul. Şi sunt 14 ani care s-au întâmplat exact în perioada de maturizare. Nu sunt singura în această situaţie. Suntem o generaţie de oameni prinşi între două lumi. Poți să navighezi şi în lumea unde te-ai născut şi ai trăit primii ani şi adolescenţa, şi în cea de-a doua lume, în care ai ales să trăieşti o anumită perioadă. I-am urmărit, mi se par nişte oameni foarte talentaţi, foarte interesanţi. Dar, pentru că sunt de atâţia ani la Berlin, cred că am cumva o afinitate stilistică mai mare cu cinematografia germană. Dar, nu ştiu, este greu să analizez. Eu mă văd ca regizor german provenit din România. Abordarea anumitor tematici este diferită în Germania. În perioada asta de şcoală, evident că m-am uitat la ce se întâmplă cu filmul din România, dar filmele pe care, de exemplu, le vezi de două-trei ori pe săptămână de studiu sunt altele decât cele pe care le văd în România oamenii care fac și studiază film la UNATC. Şi asta îţi dă o anumită abordare.

Mă simt apropiată de România pentru că vin din România, dar probabil că cei 14 ani din Germania îşi spun cuvântul. Şi sunt 14 ani care s-au întâmplat exact în perioada de maturizare. Nu sunt singura în această situaţie. Suntem o generaţie de oameni prinşi între două lumi.



28
/04
/17

Lavinia Pele (25 de ani), nominalizată la Premiile UNITER pentru debut (cu rolul Doruleț din spectacolul „Visul unei nopți de iarnă”, de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște). A studiat Teatrul la Cluj-Napoca (la clasa lui Miklos Bacs) și a făcut masterul la UNATC. Joacă și în „Zece pentru New York”, spectacolul aniversar de la Teatrul Metropolis. Ea este Fefe.

28
/03
/17

Inițial: politehnist, masterand în științe umaniste, inginer de telecomunicații, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin și devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant și premiant în festivaluri din țară și străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York și mereu un work in progress.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/08
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Actriță, tânără, douăzeci și doi de ani, masterandă, categoric talentată. Joacă déjà la Godot, în “Sâmbătă: averse!”. Interpretează o jurnalistă. Iulia joacă bine, matur, inteligent, fără trac. O credeam mai în etate. Am văzut-o, am plăcut-o, am remarcat-o, după care puteți constata și dumneavoastră - am întâlnit o fată cu simțul umorului, fără fasoane, sinceră, care știe bine și cine e și unde vrea să ajungă.

20
/07
/16

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI  Denisa Nicolae, actriţă. 29 de ani. Parteneră în teatru, dar şi pe scena vieţii, cum frumos spune şi clişeul, a actorului Liviu Romanescu. Activează împreună în Vanner Collective, o întreprindere teatrală co-întemeiată de Liviu. Aşa a învăţat el în Anglia, unde a făcut carte (teatru!) pe la Oxford, că e bine.

05
/07
/16

NOUA GENERAȚIE DE ACTORI. Liviu Romanescu, tânăr actor român. Până-n 30. Cunoscut pentru rolurile din “Emancipare” (Teatrul de Comedie) sau “Lungs” (Green Hours) sau „Paganini” (Metropolis). A studiat la UNATC, dar și la Oxford. Este co-fondator al unei companii de teatru româno-britanice, aflată la început de drum. Liviu Romanescu, moldovean la bază. De la Iași. Noua generație.

Page 1 of 212