Ana Ularu: „E interesant să fii puțin bizar, să nu-ți fie teamă de ridicol”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-ularu-e-interesant-sa-fii-putin-bizar-sa-nu-ti-fie-teama-de-ridicol/

Ana Ularu, o experimentată actriţă de film şi o bună actriţă de teatru, împlineşte astăzi 30 de ani. Spune despre ea că este „un actor-mercenar selectiv”.

Un articol de Dana Rotaru|26 Iunie 2015

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Fulărel (cum îi spun eu) a jucat într-un număr considerabil de producții cinematografice și în câteva producții teatrale românești… Eu am întâlnit-o prima oară la UNATC, în sala de admitere, în timp ce își dădea examenul la Arta actorului. Nu știam că urma să-i fiu preparator. A avut un examen foarte bun. Era o tânără talentată, o ființă teribil de interesantă, serioasă în ceea ce privește scopul ei în acea sală de examinare… Audiția ei a fost excelentă… Cu toate astea, pe culoar, am văzut o tânără perfecționistă, care s-ar fi picat pentru că i se păruse că n-a fost exemplară…

Era emoționată și emoționantă, doar că ea nu se vedea din afară… Mi-a fost apoi studentă – timp de patru ani – o prezență extraordinară, o profesionistă… cu ea totul părea posibil. Am lucrat împreună Stella din „Un tramvai numit dorință” și a făcut o performanță – cred și azi că e un rol pe care ar merita să-l facă într-un teatru. A fost teribilă în Katarina din „Îmblânzirea scorpiei” – am lucrat la amănunt scena în care Petrucchio îi face curte! Apoi am urmărit-o lucrând rolul titular feminin din „Cui i-e frică de Virginia Woolf”, alături de profesorul Florin Zamfirescu. Nu îmi amintesc să fi întârziat vreodată sau să fi făcut vreo criză la lucru…c u Ana se creează, da, cu Ana ai senzația că orice e posibil…

În 2008 a obținut licența în Arta actorului, după patru ani de studiu la clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu. Și-a continuat studiile, absolvind în 2010 Masterul în Arta actorului. Lucrarea de dizertație – pe care Ana Ularu a intitulat-o sugestiv „Decalog” – reprezintă ars-poetica actriței și, dacă vreți, suportul teoretic al interviului de față.

Dana Rotaru: Prima oară când ai făcut ceva care are legătură cu actoria a fost într-un film.

Ana Ularu: Da, eram un gârgolot!

Să nu uităm a atenționa cititorul că Ana Ularu creează nu doar roluri, ci și cuvinte noi! Așadar, erai un gârgolot de nouă ani…

Da! Prima mea probă pentru un rol în film a avut loc când aveam nouă ani. Fără să fi fost vreodată copilul ,,bun recitator” (detestam să învăț poezii și ,,să recit cu intonație”), cele două scene pe care le aveam de învățat pentru audiție mi s-au părut simplu de învățat, foarte logice. În perioada respectivă înțelegeam franceza și vorbeam foarte puțin, așa că primul pas a fost să înțeleg și să-mi apropii textul, cu ajutorul mamei mele. Cu toate că repet informația asta încontinuu, am primit de la mama o indicație minunată, de fapt, singurele cuvinte pe care mi le-a spus despre probă în ziua dinaintea cofruntării propriu-zise cu camera de filmat, cu un regizor și un actor străin. ,,Nu te strâmba” și ,,Spune ca și cum ai spune tu!”.

Cea de-a doua mi-a rămas foarte puternic în minte și m-a influențat foarte tare, apropo de percepția mea adultă asupra lucrului la rol. Deși caut cât mai departe de mine în construcția unui personaj și încă trăiesc sub ideea de ,,niciodată despre tine”, indicația mamei are întrutotul sens când vorbesc despre nevoia mea de a crede în povestea pe care o spun. Am foarte multă nevoie să cred în mesajul filmului sau spectacolului, să știu că se dorește și se lucrează înspre spunerea unui adevăr personal care să poată rezona universal. ,,Ce vrei să spui cu asta?” – când un regizor creator are acest vector, își va atrage actorii și va atrage și inspirația ulterioară.

10885063_10152818398126141_7453217462288121072_nMă consider un om foarte deschis și știu că sunt foarte curioasă și interesată de viață și lume, așa că mă cunosc într-atât încât să știu că nu am preconcepții, deci pot crede și pot deveni fascinată de o paletă uriașă de subiecte.

Așa că trebuie să cred că ce urmează să spunem e adevărat, special, puternic, frumos pentru mine, în primă instanță, ca apoi să pot transmite sensurile și senzațiile publicului. Să pot spune ca și cum aș spune eu, pentru că devin parte din temelia unei creații. Odată ce am inventat acel ,,al treilea om”, personajul, el îmi aparține și mă pot juca, pot greși sau inventa ,,hăinuțe noi” pentru el (cu atât mai mult în film, unde ecranizările după dramaturgie sau literatură sau biografiile sunt mai rare decât personajele absolut noi, originale).

Am învățat atunci, la nouă, zece ani ce înseamnă relația cu camera, ce presupune o zi de filmare, ce înseamnă să te susții ca nivel de energie și forță pe durata unei astfel de zile, ce înseamnă așteptarea calmă, dar angajată, ce înseamnă posibilitatea de a controla și ajusta ceea ce faci! (Asta e esențială! Atunci, mai mult decât acum, îmi verificam dublele pe monitor și mă ajustam. De când am crescut mă feresc mult mai tare de asta, cu toate că e o metodă care funcționează pentru mine, căci am nevoie de fine-tuning atât de la regizor, cât și din ,,interior), ceea ce înseamnă să gradezi intensitatea, dar să păstrezi stabil nivelul pe parcursul mai multor duble.

De la film ai trecut apoi la teatru. La Teatrul Mic, mai exact, unde ai lucrat alături de o serie de minunați monștri sacri ai scenei românești (Ștefan Iordache, Cătălina Buzoianu) în Lolita.

Lolita a fost un fel de școală înainte de școală. Pentru că am repetat aproape doi ani din cauza locațiilor (Teatrul Mic era în renovare și spațiile de repetiții se schimbau). Am petrecut foarte mult timp cu rolul, cu partenerii mei, cu întreaga mașinărie teatrală care se desfășura în fața mea, fără concesii. Am trăit o formă de laborator teatral, cu tot ce înseamnă proces de căutare, dar și cu rifturile și problemele unui tip de teatru comercial. Am experimentat atât primii pași în meseria mea, cât și toate fenomenele inerente, umane, din jur.

Din fericire nu am fost niciodată tratată ca un copil-actor sau ,,menajată”, mi s-a cerut un nivel profesionist de forță, implicare și anduranță, iar eu am fost mereu conștientă că trebuie să funcționez într-un ritm solicitant, fără să uit vreo clipă instinctul sau tipul de energie care mă adusese la acel rol.

lol4Am învățat pentru prima oară să vorbesc pe scenă la orele doamnei Ileana Cârstea, am lucrat pentru prima oară cu o coregrafă, am învățat despre mine că sunt genul de actor care are nevoie de un timp de adunare, de eliminare a gândului parazitar, de re-centrare (fără să imprim acestei nevoi vreo etichetă de ,,meditație”, sunt cât se poate de lucidă în legătură cu ce anume reprezintă transa pe scenă și cât de mult e nevoie, de fapt, de analiza lucidă a actorului, în fiecare secundă, a spațiului, a gândului, a ritmului).

Am învățat și că sunt genul de actor care trebuie să își gestioneze singur recuzita sau costumele înainte de spectacol, să simtă că are control și că tot ce depinde de el a fost dus pănă la capăt.

Ce a însemnat pentru tine experiența școală și cum a fost trecerea la meserie?

După experiența Lolita eu am vrut să fac școală. Mi s-a spus că nu e nevoie, dar mie mi se părea că altfel eram amatoare. La vremea aceea eram disperată că nu sunt în stare de nimic! Aveam atunci nevoie de un mentor, de cineva care să fie atent cu mine. Iar școala mi-a oferit asta. Trecerea la meserie a fost grea. Încă mi-e greu să spun că sunt actriță. Când eram studentă o spuneam cu mândrie, acum că sunt actriță, mă simt ciudat! Pentru mine actriță este Meryl Streep…

Oricum, exercițiul din ,,Îmblânzirea scorpiei” a fost prima oară când am fost obligată să mă lupt pentru poziția mea și a fost începutul sfârșitului fricii de a fi penibil! Eu mă luptam mult mai tare cu problemele astea în școală, mă luptam cu mine, pentru că eu în școală nu m-am considerat un om talentat! Și când îmi ieșea ceva mă bucuram ca un copil, apoi mă speriam și-mi ziceam: Dar dacă nu mai iese? Eu în școală mă negam și-mi era frică să experimentez!

Îmi ziceam: Eu nu sunt penibilă, eu citesc cărți! Confortul îmi era zdruncinat când trebuia să lucrez cu tot corpul meu! Dacă lucram doar cu mintea, la actorie, eram în confort! Când trebuia să lucrez plenar, mă speriam. La atelierele de mișcare mă simțeam liberă, în confort, pentru că acolo nu trebuia să îndeplinesc un obiectiv, acolo doar experimentam cu corpul ceea ce doream. La actorie mă crispam. Era începutul și-mi era greu să mă las pe mine deoparte, să fiu vulnerabilă…

Proba de maturitate este să greșești căutând și să mergi mai departe, cu entuziasm, cu încredere, cu bucurie, pentru că nu e vorba despre tine, ci e vorba despre personajul tău!

Mai am și-acum frici de-astea în care zic: nu, eu nu sunt în stare să fac asta! Dar imediat lucrez la cum să fac eu asta. La ,,Periferic”, de exemplu, m-am speriat că au vrut să fac o mamă! Aveam 23 de ani și-mi era frică! Apoi am descoperit un alfabet de manifestare amănunțit. Am avut noroc de un regizor pe care îl ador. Mi-am petrecut timp la Institutul de psihiatrie al penitenciarelor și am vorbit cu niște psiholoage de aici, căci regizorul vedea personajul meu ca pe o femeie care nu clipește! Iar psiholoaga mi-a zis: da, da! Așa fac! Pentru că deținutele nu se bat, nu se sodomizează ca băieții, nu se taie pe gât, nu! În penitenciarele de femei e ca într-o mănăstire cu broderii și alte chestii drăguțe, unde deținutele se omoară psihic…pentru că-s femei!

M-a inspirat o psiholoagă care-mi povestea despre un caz de-al ei: o deținută care-i povestea ceva foarte emoțional, dar care în mijlocul crizei și-a găsit timp să-i spună psihologului că s-a cam îngrășat. Așa că în descoperirea alfabetului de manifestare, am pornit de la ideea că personajul meu din Periferic nu prea își permite să stea cu spatele la cineva, ci ea tot timpul se poziționează să vadă locul în care se află…M-am întors de fiecare dată la alfabetul meu: litera asta e pentru asta, ea face asta, nu face asta. Când se adresează cuiva e întotdeauna sub ton, sub celălalt. Ca un crocodil. Nu e genul care face scandal, ci e genul care te anunță liniștit că urmează să-ți facă o nefăcută.

Rolul la care lucrez este întotdeauna cel mai important lucru pentru mine. După ce l-am încheiat, uit. Am turnat în Nepal un film unde personajul meu era o bioloagă. Am studiat biologie o lună, am mai citit câteva cărți, m-am informat despre viața leoparzilor din Tibet, despre ecosistem. A fost prima oară când am gândit că meseria personajului meu e mult mai frumoasă decât meseria mea! Să fii mereu în natură, cu animalele, e foarte interesant. Mi s-a părut că e mult mai interesant ce fac animalele decât ce fac oamenii. Toată echipa de actori a început să studieze, încât ajunsesem să facem glume despre șerpi și alte animale, la pauza de cafea! Dar am fost nevoită să studiez, altfel, dacă nu știam ce zic, nu prea aveam ce să joc!

Ce înseamnă ,,Creează-ți un alfabet”?

Asta a pornit de la Epopeea lui Ghilgameș. Confruntarea cu textul a fost teribilă aici. Este vorba despre un text nedramatic… iar eu jucam zeița Iștar. Deci, cum să joci un zeu? După nicio lună de repetiții eram la un pas de a renunța, pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă și cum să zic vorbele alea, de ce e nevoie de mine în spectacolul ăsta, dar de ce eu și nu alta?

Și descoperirea alfabetului mi-a venit din mișcare! Pentru mine alfabetul vine din corp. E vorba de un alfabet de gândire trupească și mintală. M-am gândit că Iștar merge și vorbește într-un anumit fel. Lucrul cu coregraful Silvia Călin m-a inspirat în dezvoltarea alfabetului meu! Am căutat imagini cu zeița Iștar și i-am analizat poziția corporală. Asta era deja o schimbare corporală fantastică pentru mine. Așa că am făcut exerciții de poziție și postură, am lucrat mult la echilibru, la poziția capului și la a simți pământul cu tălpile, ca la yoga, într-un fel. E totuși zeița fertilității și a distrugerii. Ăsta a fost primul pas. În momentul în care a început să-mi placă să exprim prin corp sensurile și mișcările textului, atunci am început să înțeleg rolul, am început să-mi fac rolul.

Am realizat că mișcările lui Iștar au legătură cu percepția oamenilor despre cum arată și se mișcă un zeu în lumea lor. Așa că preocuparea mea primară a fost să-i descopăr alfabetul de manifestare: de la static, la prima mișcare/primul sunet, trecând apoi prin paleta regnului animal – căci mi-am închipuit că zeița a trecut prin diverse forme de viață până să întruchipeze un om – ca apoi să devină om și să ajungă să seduca precum curtezana de lângă mine…

Alfabetul de manifestare este foarte important. În ultimul meu film am lucrat la alfabetul de manifestare al personajului meu: o femeie care tăiește în viitor, într-o lume care nu mai cunoaște nimic din ceea ce noi, oamenii știm despre lumea noastră – nu a văzut vreodată un televizor, nu a folosit niciodată cremă, dimpotrivă, normalitatea este să mănânce gândaci, etc. Aici a trebuit să șterg, dacă pot, tot ceea ce știu ca informație culturală despre lumea noastră, ca să mă pot minuna și să pot descoperi ce a mai rămas din lumea umană de odinioară.

A trebuit, chiar să adaug straturi noi – cum reacționează când vede un televizor sau alți oameni – căci nici alți oameni, în afara partenerului ei de viață, nu a văzut! Felul în care văd eu 30 de oameni e diferit de felul în care vede ea 30 de oameni… I-am descoperit mersul, un mers târșit, deoarece mi-am închipuit că nu a avut niciodată încălțări de copil, ci tot timpul bocanci ai soldaților, căci asta era lumea în care a trăit, o lume a războiului… Personajul meu avea doar cinci replici în tot filmul, așa că a trebuit să-i creez alfabetul de manifestare… la un moment dat, regizorul mi-a scris și un monolog, dar până aici, am descoperit că tăcerea are propriul alfabet…

Ea nu vorbește pentru că este o lume în care oamenii nu fac small talk. Știu foarte bine ce vor. Iubirea în lumea ei e altfel și se manifestă altfel. Ea și partenerul ei se iubesc enorm, dar sunt doar trei momente în tot filmul când se țin de mână… Singurul moment în care el o sărută este când ea este moartă, pe masa de operație, în timp ce copilul lor nou născut a intrat în viață. Când realizezi care este alfabetul și cum se manifestă personajul tău, știi foarte bine să tai ce nu e al personajului. Am avut un scenariu foarte bun, am stabilit cu regizorul care este tiparul pe care să lucrăm personajele – eu și partenerul meu – iar tiparul propus m-a inspirat foarte tare.

Într-o lume unde nu mai există nimic înafară de gândaci și viermi, am gândit că o dacă găsesc o cochilie de melc sau o piatră anume, ori vreun ambalaj strălucitor, asta e ceva ce m-ar atrage, m-ar interesa. Personajul meu este atras, în această lume, de tot felul de culori care nu mai există, pentru că nu mai există iarbă, copaci, nimic. Totul este gri. Și cum vede o altă culoare decât gri este impresionată teribil. A fost foarte interesant! Descopeream alfabetul de manifestare al personajului meu și m-am temut la un moment dat că nu o să pot reda în film toate descoperirile pe care le-am făcut lucrând la rolul meu, lucrând la alfabetul personajului meu!

Și am descoperit că atunci când ai multe cuvinte e mult mai simplu! Acum aveam puține cuvinte și multă libertate de a fi personajul respectiv. De multe ori eu uit cum arăt, iar când lucrez la un rol, mai ales la rolul ăsta, habar n-aveam cum mai arăt. Eu îmi gândesc personajele la modul ideal și întotdeauna personajul este înafara mea. Îl construiesc și când am terminat îl privesc și-mi zic: Acum trebuie să-l fac eu? Să fiu eu personajul ăsta din fața mea? Mă tem mereu, apoi filmez și asta e. Am gândit că personajul meu și al partenerului meu de film sunt, de fapt, o singură ființă. Ei iubesc altfel…

Și am început să urmărim comportamentul câinilor…cei care sunt o pereche nu stau unul lângă celălalt, nu se privesc, etc, dar se vede că sunt o pereche…Și ne-am zis: și ăștia doi sunt la fel, nu aparent nu au nicio treabă unul cu altul când sunt în sălbăticie, pentru că e mediul lor, dar în momentul când ajung printre oameni încep să stea cât mai aproape unul de altul, până sunt aproape lipiți, iar în momentul când cineva îi desparte cu forța, să zici că parcă cineva le-a smuls ficatul…

Am descoperit că nevoile primare: foamea, de exemplu, te poate face să devii agresiv, precum animalele… în condițiile în care ei se aveau doar unul pe celălalt, foamea ei și refuzul lui de a o lăsa să consume hrana – monedă de schimb în lumea lor, așadar valoare – o face să-și dorească să-i facă rău pentru a-și satisface nevoia. Pentru mine a fost o experiență fantastică…

În orice rol, nu e vorba despre tine, corect?

Nu e niciodată vorba despre mine! Și când e un pic vorba despre mine mă chinui să nu fie vorba despre mine! Știi de ce? Asta mi se trage de la „Hedda Gabler”, din anul doi de facultate. La Hedda nu-mi plăcea deloc ce făceam, nu am aprofundat nimic la rolul ăla, ziceam doar vorbe și păream interesantă, mă refugiam în clișee.

Mă plictiseam și eu de mine, vorba unui prieten de-al meu! Și mi-am zis, după aceea, că nu mai vreau să fac asta niciodată. Vreau să mă joc de-a ceva! Nu vreau să mă fac sau să pară că mă joc de-a ceva! Ăsta a fost primul morb, care s-a cristalizat în timp, prin parcurgerea exercițiului din anul trei din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, apoi la „Măsură pentru măsură ”și la „Odiseea lui Ghilgameș”.

E plăcut să faci ca altcineva, îți pui o mască și asta e. De aceea îmi place să joc în engleză. Pentru că îmi pun încă o mască. Pentru că e clar că nu sunt eu, pentru că eu sunt româncă. Și dacă pot jongla cu atâtea măști, atunci pot să fac ce vreau eu! Pentru că, de fapt, nu sunt eu! Pentru că nu mă vede nimeni pe mine! Pot să fiu liberă să fac orice!

Ce înseamnă ,,Nu-ți fie teamă să fii ciudat”? Este un îndemn pe care actorul și-l spune sieși? Pare că doar regizorul îți oferă șansa de a explora…

Am vrut să zic nu-ți fie teamă să fii ridicol!

Și se aplică în care moment?

E vorba de momentul de creație al rolului. La toate lecturile la care am participat am observat că ce ai făcut la lectură nu mai are nicio legătură cu ce ai dezvoltat ca rol. Toată lumea pornește cu pași moi, și vorbește foarte cotidian despre pâine și despre incest și despre ceapă. Și-apoi, ușor, ușor îi vezi că scot din ei niște lucruri! Un actor poate fi urât într-un personaj. Mie îmi trebuia, la un moment dat în viață, să nu-mi mai fie teamă să fiu ridicolă sau altfel decât interesantă! Mi-era foarte frică să fiu penibilă! Pentru că actorii care-mi plăceau erau toți teribil de buni. Și-atunci, mi-am zis că eu nu am voie să fiu penibilă, nu am voie să greșesc, și mie trebuie să-mi iasă!

În anul întâi și-n anul doi vedeam colegi de-ai mei care poate nu văzuseră câte văzusem sau citisem sau trăisem eu, și, cu toate astea, erau foarte liberi! Se aruncau și experimentau și nu le păsa dacă sunt ridicoli. Iar eu mă gândeam: oare de ce nu pot să fac și eu asta? Când lucram mă duceam la clișee, puneam mâinile-n sân și păream foarte inteligentă! Abia la Ghilgameș mi-a fost clar că e interesant să fii puțin bizar, să nu-ți fie teamă de ridicol, să nu-ți fie teamă de a căuta până să ajungi să găsești acel ceva special al personajului tău!

Am realizat că mie îmi plac nu filmele în care lumea tace și e inteligentă, ci îmi plac ciudații, vulnerabilii, scelerații, bizarii. Eu am nevoie de spectacol, de aceea nu-mi plac filmele în care nu se întâmplă nimic out of ordinary. Am nevoie să văd un om pe care nu l-am prea văzut pe stradă. Și-atunci vreau și eu să fiu un om pe care nu l-ai prea văzut pe stradă în filmele și în spectacolele în care joc…

,,Construiește-mă!” Ce înseamnă asta?

Eu sunt actorul regizorului! Eu am nevoie de regizor! Am nevoie să mă subordonez unei viziuni, ca să pot fi liberă, ca să creez! Am avut noroc de regizori buni! Când am lucrat cu regizori care nu m-au construit, am revenit la sertărașe, nici măcar nu pot spune că m-am scos… n-am atâta glantz încât să mă scot, eu trebuie să îmi prefrabic glantzul, să-l construiesc…

885815_10202918294731130_2060095929167635622_o

Dacă mă pui să intru mâine într-un spectacol și nu știu ce joc, eu nu știu să mă scot! Obișnuiam să mă lupt cu regizorii. Acum nu mai fac asta. Până la urmă e viziunea lor! Și am realizat că regizorii știu mult mai bine ce vor de la noi.

Mai ești un actor-mercenar și cum îl definești?

E un termen mai bun în engleză: e vorba de jobbing-actor. Actorul-mercenar e actorul care se duce la casting pentru orice: reclame, filme, dublaje, evenimente. Când am terminat facultatea eram un actor-mercenar. Atunci am învățat mai degrabă să îmi placă ce fac decât să fac ceea ce îmi place.

Pentru ca nu aveam din ce să îmi câștig existența și insistam să îmi trăiesc existența din meseria mea, nu din chestii conexe. N-am depășit asta nici acum, cumva. Mi s-a întâmplat să am de ales între un film cu un buget mai mic și o plată mai mică și între un block-buster. Am ales scenariul care îmi plăcea – era cel mai puțin plătit!

Așadar, ești un mercenar-selectiv!

Da! E foarte plăcut să știi că ai un rol cu care mergi la drum. Marele avantaj al filmului este că poți face roluri pe care nu le-a mai făcut nimeni înaintea ta, (sigur, exceptând remake-urile). Nu, e rolul tău și îl faci tu. E foarte plăcut: asta e creația mea! Pot să inventez, să descopăr, să neg o groază de chestii, tocmai pentru că nu are bareme, limite, norme.

Suntem obligați să fim mercenari și pentru că nu există un sistem care să ne țină pe toți. Nu există atâta artă pe lumea asta care să fie făcută de atâția actori care ies în fiecare an pe piață! Nici nu există atâția spectatori! În consecință, fiecare se duce acolo unde poate. Unii sunt acuzați: faci telenovele! Dar cine să joace în ele dacă nu actorii? Cine să joace în reclame, cine să joace în orice?

Eu mă supăram într-un timp că nu aveam o față destul de comercială încât să fac reclame și mă duceam la o mie de castinguri de reclame și nu luam! Am făcut o reclamă, într-un final, trebuia să mă uit spre cer și cu fotofobia mea, aveam un chip schimonosit! La un moment dat am zâmbit, iar regizorul mi-a spus să n-o mai fac, că nu e punctul meu forte! Nu știu cum, oamenii au o lipsă de delicatețe în ceea ce mă privește! Jap! Ești ca un cowboy la curtea regelui Arthur! Jap! Nu ești distribuibilă!

Cum decriptează asta un actor? Și ce să înțeleagă el din asta? E important să-ți cunoști emploi-ul? Și ce presupune un contre-emploi?

E bine să îți cunoști emploi-ul destul de repede în viață și să mergi pe el… Dar, eu am avut marele noroc să nu am un emploi, până acum. Eu n-am gen. Unii mă văd ca pe un desen animat, alții ca pe un femme fatale, unii ca pe o ingenuă… Frustarea mea când creșteam era că eu nu eram mică și blondă! Eu toată viața mi-am dorit să fiu mică și blondă, iar eu mă simțeam ca o girafă! Așa că nu purtam tocuri, mai stau și-acuma cocoșată, mă simt prea înaltă, nefiind vreo înaltă! Actrițele erau mici și feminine și asta îmi doream și eu! Îmi doream să fi fost creată așa.

Eu n-am jucat Cehov până acum, colegii mei lucrau Cehov, eu jucam Albee. Nu eram distribuibilă în Cehov! Contre-emploi am experimentat la „Măsură pentru măsură”, dacă e să vorbim în termenii ăștia…Eram la probă foarte multe tipologii de fete, iar Purcărete a ales în final actrițe foarte diferite ca tipologie! Eu consideram că Isabella e contre-emploi pentru mine. Chiar și eu am întipărite în minte că Julieta e mică și blondă, că Romeo trebuie să aibă o față pierdută…clișee în care nu cred, dar pe care le-am asimilat cultural…

,,Dar eu de ce să nu fac Julieta? De ce?”, l-am întrebat odată pe un actor englez – el a făcut până acum mult teatru și-acum a început să funcționeze pe film…la 47 de ani. ,,Ca să fii tu Julieta, ar trebui să fie o distribuție foarte curajoasă, tu ar trebui să fii foarte curajoasă!”, mi-a răspuns. Exact, Julieta este o curajoasă, o rebelă, una care spune nu conveniențelor sociale și se riscă și moare pentru ce iubește, ea nu e doar mică și fragilă, prin urmare romantică…

Există o diferență între părerea generală despre emploi și contre-emploi și cum traduci pentru tine cele două concepte…Ce este contre-amploi pentru tine? Bănuiesc că tot ceea ce îți este nou…

Deja nu mai gândesc în termenii ăștia, mi se pare ciudat. Nu știu care este un contre-emploi pentru mine… Am făcut la Green Hours o pițipoancă de Bamboo, ea este contre-emploi pentru mine…

Contre-emploi ar însemna ca persoana de întruchipat să aibă un sistem de referință total diferit de al tău… Nu contează cum arată femeia respectivă, asta e urmare/consecință a sistemului ei de referință… Este vorba de oamenii-actori care au crescut și posedă lumea din care vin. În această lume ei funcționează ușor, le este familiară…

Mi-e clar care este emploi-ul! Are legătură cu o femeie puternică, cu femeia-locomotivă. Asta îmi e cumva confortabil. Dar, am descoperit, lucrând, că nu mai vreau să-mi fie confortabil, pentru că mă plictisesc de mine, mă plictisesc aceleași gesturi, etc. Isabella din Măsură pentru măsură are un sistem de gândire total diferit de al meu… de exemplu.

Cine a fost Isabella ta?

Am pornit la drum fără prejudecăți.

E foarte greu să nu ai prejudecăți. Chiar și să susții asta este o prejudecată!

Eu știu că am pornit în lucru neștiind nimic despre Isabella. De aceea am simțit-o ca fiind contre-emploi. Piesa este jumătate tregedie, jumătate farsă, fiind catalogată comedie! Și-atunci am mers pe un drum fără puncte de sprijin, căci nu-mi era familiar mai nimic de acolo. Chiar îmi puneam întrebarea: Claudio e sânge din sângele tău – eu nu știu ce înseamnă să ai un frate, e o dragoste pe care n-o cunosc și n-o înțeleg – ți se cere un sacrificiu, credința ta e mai puternică…Am descoperit că Isabella e un om pe care, dacă îl scoți din confortul lui, e foarte furios pe tine…eu, Ana nu sunt furioasă când sunt în inconfort.

11082592_10153388982582018_534816437528763189_n

Eu m-am obișnuit să fiu scoasă din confortul meu de ceilalți oameni, așa că eu – Ana nu vorbesc mai tare într-o situație de viață ca să nu deranjez, dacă nu e loc pe bancă, mă așez pe un colțișor, poate pentru că nu am avut frați și sunt darnică din cauza asta! Ce mă mira era faptul că Isabella se pierdea într-o retorică stupidă, gratuită, de om tânăr, în timp ce un om moare pentru că a iubit pe cineva!

Ori ești foarte sec și nu cunoști nimic despre iubire, ori ești invidios că nu ai cunoscut iubirea. Ori ești atât de înstrăinat și atât de pierdut în ale tale – un act de egoism…Isabella e un mic demagog, de foarte multe ori. Am acuzat-o pe alocuri și a fost cu atât mai plăcut să lucrez la acest rol. De fapt, este tare chinuită și este cea care pierde cel mai mult, în cele din urmă: totul în jurul ei este o farsă, ea s-a îndepărtat de biserică din ce în ce mai mult, ca să sfârșească vândută pe nimic ducelui.

Te gândești la tine ca la un produs? Îți construiești cariera?

Nu! Mie mi se întâmplă cariera. Eu nu sunt un strateg bun. Sunt un om de bun simț. Am mândria că am făcut totul pe puterile mele. Și îmi place să se respecte drumul și experiența fiecăruia. Se folosesc des expresii de genul: ,,cel mai bun”, ,,cea mai bună”. Trăiesc în lumea lui ,,cel mai bun”, ,,cea mai bună”. Mă simt jenată de asemenea expresii! Îmi construiesc cariera muncind, nepovestind despre viața mea personală, neapărând la toate evenimentele mondene. Mă duc unde îmi face plăcere! Lucrat la carieră pentru mine înseamnă efectiv lucrat: mi se dă un text, învăț textul, dau probă, bine, prost. Așa lucrez eu la carieră!

Am auzit spunându-se: ,,Ce frumos lucrează Ana Ularu la cariera ei! Ce imagine și-a construit!”

Nu știu ce spun oamenii ăștia. Eu doar îmi fac meseria!

FOTO: Facebook Ana Ularu

Page 1 of 41234