Copiii nimănui. Societăţi de binefacere, leagăne şi orfelinate
https://www.ziarulmetropolis.ro/copiii-nimanui-societati-de-binefacere-leagane-si-orfelinate/

Să laşi un prunc pe treptele bisericii ajunsese, în sec. XVIII, un lucru cam des întâlnit. Şi atunci, un domn fanariot, adică Alexandru Ipsilanti, a hotărât constituirea unui fond de susţinere a copiilor abandonaţi.

Un articol de Georgeta Filitti|24 octombrie 2016

Aşa a  apărut „cutia milelor”. La ea cotizau în primul rând cei căftăniţi, adică cei care primeau un rang boieresc. Sărăcia a fost cauza principală a abandonului copiilor. Dar istoria consemnează şi excepţii. Aşa, în vremea lui I.G. Caragea, o boieroaică îşi părăseşte copiii cedându-şi întreaga avere iubitului mai tânăr. Vodă are o soluţie surprinzătoare: decide ca statul să preia grija celor mici iar zburdalnica femeie să dispună cum vrea de avutul ei. Dar nu toţi copiii uitaţi de părinţi se bucurau de atenţie efectivă. Anonimi, săracii nimereau pe mâna unor mame surogat. Plătite cu întârziere cu sume derizorii, necontrolate, acestea socoteau încredinţarea unui copil o simplă slujbă. Puţini micuţi ajungeau în aceste condiţii la maturitate.

Asistenţa socială începe să se organizeze mai eficient – deşi niciodată îndestulător – în a doua jumătate a sec. XIX. Atunci încep să apară, cu zecile, societăţile de binefacere. Patronate de Regina Elisabeta sau de principesa Maria, acestea au rezolvat parţial problema copiilor abandonaţi. În plus, a apărut preocuparea pentru instruirea acestora. Materna, Tibişoi, Principele Mircea – iată doar câteva din societăţile de protecţie a copiilor şi în acelaşi timp de formare profesională a lor şi, mai departe, de autoîntreţinere. Era vorba de o industrie casnică ale cărei produse se vindeau prin bazarele deschise periodic în sala Dalles, în Cişmigiu, la Ministerul Agriculturii. Sistemul a fost încurajat, voluntariatul fiind răspunsul multor femei din aristocraţia bucureşteană (Elena Cornescu, dr. Maria Cutzarida ş.a.) Oamenii politici, diplomaţii, oaspeţii străini îşi făceau publicitate anunţând ce şi cu ce sune cumpăraseră cutare lucruri migălite în atari societăţi.

A funcţionat mereu un principiu de clasă, cei săraci rămânând sortiţi muncilor fizice (cusut, împletit, tâmplărie, tinichigerie, copii de cal). Orfanii din familiile „evghenite”, dacă nu erau luaţi în grija vreunei rude înstărite, intrau în azilul Elena Doamna, în Aşezământul de la Maia, întemeiat de Barbu Catargiu  ori erau adăpostiţi în chiliile bisericii Icoana prin grija familiei Văcărescu.

Privite retrospectiv, toate formele de susţinere a copiilor defavorizaţi rămân mai mult paleative şi problema nu s-a rezolvat niciodată integral la Bucureşti.

Totuşi, la un moment dat a apărut o instituţie emblematică, lăudată şi luată ca exemplu în Europa, cu rezultate ce se prelungesc, prin beneficiarii ei, până în zilele noastre.

E vorba de leagănul Sfânta Ecaterina. Întemeiat de soţia primului ministru conservator Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), în amintirea a doi copii morţi în aceiaşi zi de difterie, acesta a fost conceput într-o formă modernă, utilă societăţii şi deopotrivă salvatoare pentru copii. Ţinuţi o vreme în incinta leagănului (situat în preajma Arcului de Triumf şi unde astăzi funcţionează o casă de căsătorii), copiii erau apoi încredinţaţi unor familii care, fără să-i înfieze legal, se ocupau de ei asemeni unor buni părinţi. Motivaţia materială şi controlul periodic şi-au dat pe deplin roadele. Conducătoarele leagănului, Ecaterina Cantacuzino, apoi nepoata ei Tincuţa Caragea, au înţeles un lucru esenţial: nu e suficient ca la o sărbătoare oarecare să oferi o pungă de dulciuri şi o haină unui copil. Veghea asupra lui trebuie să devină permanentă şi ea presupune adăpostire şi instruire până când fostul orfan ajunge un factor de folos societăţii. Şi unul din cele mai emoţionante momente din istoria asistenţei sociale în Bucureşti s-a  petrecut în anul 2000 când, de căruciorul centenarei Tincuţa Caragea, venită în vizită la leagănul încă în funcţiune, s-a apropiat un biolog, profesor universitar şi i-a mărturisit că era unul dintre sutele de copii susţinuţi de familia Cantacuzino, ajuns acum cetăţean respectabil al oraşului.



16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.