Cristina Casian: „Cred în iertare, cred că oamenii se pot schimba, cred că toţi suntem buni“
https://www.ziarulmetropolis.ro/cristina-casian-cred-in-iertare-cred-in-faptul-ca-oamenii-se-pot-schimba-in-bine-cred-ca-toti-suntem-buni/

Face teatru ca să le împărtăşească oamenilor ceva din credinţele ei, din cum crede ea că e lumea, din cum îşi doreşte să fie… Crede că sistemul actual din România nu favorizează valoarea.

Un articol de Monica Andronescu|31 mai 2016

Cristina Casian e una dintre cele mai cunoscute actrițe ale generației ei, cu un debut strălucit în spectacolul „Amalia respiră adânc”, pentru care a și luat la acel moment un premiu UNITER și pe care îl joacă și astăzi. Acum o puteți vedea în mai multe dintre spectacolele de la UNTEATRU, precum și pe scena Teatrului Metropolis în „N(aum)” sau „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice”.

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Peste mai puțin de trei ani se împlinesc 100 de ani de existență a României. Ziarul Metropolis își propune să scoată în față 100 de artiști tineri, pe care pariază, ca pe un fel de brand de țară. Tu ești unul dintre cei 100. Ți se pare o idee benefică în acest moment al existenței noastre?

Cred că o să ne dăm seama după ce începe valul să meargă mai departe. Și sunt curioasă să aflu care sunt cei o sută de artiști cu care se laudă țara noastră. Pe unii poate că n-o să-i știu, dar sigur aș vrea să-i văd performând. Eu sunt onorată că v-ați gândit și la mine… Deși eu nu simt neapărat că fac parte dintr-o elită. De fapt, nu m-am gândit niciodată în ce cutiuță m-aș băga. Dacă ar fi să mă bag într-o cutiuță acum, nu știu ce ar scrie pe ea.

Cutiuța „actriță tânără”?

Cutiuța „actriță și om care încearcă să facă niște lucruri”. Așa cum poate, sârguincios, câteodată mai ușor, altă dată mai greu. Câteodată gândind prea mult, altă dată lăsându-se liberă. Cred că sunt în mișcare și în activitate și mă bucur că se întâmplă asta pentru că au fost și perioade în care am stat și înțeleg foarte bine cât de greu este…

Spui că dacă ai pune ceva pe cutiuță ar fi „om care încearcă să…” Ce încearcă omul Cristina Casian să facă?

Ce încerc eu să fac atunci când sunt pe scenă? Încerc să dau ceva din credințele mele, din cum cred eu că e lumea, din cum îmi doresc eu să fie, din ce cred eu că înseamnă bucuria, din cum înțeleg eu iertarea, din cum văd eu iubirea, din cum înțeleg eu întâlnirea dintre doi oameni, din cum știu că trebuie să se întâmple privitul ochi în ochi…

Și care sunt credințele tale?

Cred în iertare, cred în faptul că oamenii se pot schimba în bine, cred că toți suntem buni. Pot fi luată drept puerilă, dar asta e marea mea credință: că atunci când ne naștem, ne naștem cu niște date atât de frumoase, atât de frumos colorate, atât de luminoase… Dar pe drum uneori vin experiențe cu care nu știm să jonglăm, nu știm să trecem prin ele. Și atunci, în fiecare omuleț care respiră și calcă pe lumea asta, apar zbateri… Dar dacă în suferința asta, care poate să fie, de fapt, foarte dulce, oamenii reușesc să ajungă la adevăratele lucruri valoroase, atunci lupta e câștigată.

A fost un moment în drumul tău când ceva te-a deturnat de la zona asta luminoasă?

Da. De foarte multe ori. Au fost momente de pierdere a încrederii – încredere în mine, în Dumnezeu. Relația cu Doamne-Doamne a fost foarte pe muchie la un moment dat, dar cred că trecem pe-acolo ca să ne reîntoarcem la El. Acum cred că, de fapt, m-a iubit mai tare atunci, decât mi-a arătat vreodată. Dându-mi o suferință, mi-a dat o lecție.

Și ce-ai învățat din acea lecție?

Să nu judec, să iubesc orice ar fi, să nu-mi fie rușine să spun că iubesc, să nu-mi fie teamă că nu voi primi același răspuns, să nu aștept nimic de la nimeni și să mă bucur.

E tare greu să nu aștepți nimic de la nimeni…

A fost o vreme când am trăit pe deplin sentimentul ăsta de a nu aștepta  nimic. Iar cineva mi-a spus atunci: „E o minciună, ești prea mică să simți așa”. Dar chiar era adevărat, eram atât de bucuroasă de tot ce era în jur. Și a trecut perioada aia și a venit o lungă perioadă în care voiam lucruri și așteptam și când timpul trecea și nu se întâmpla nimic deveneam îndârjită și asta împiedica lucrurile să apară.

Și ce ți-ai dorit cel mai mult în perioada de îndârjire?

Să fiu fericită.  Iar ca să fie un om fericit înseamnă să fie împlinit, adică să le aibă pe toate: viață personală foarte bună, bani să ieși seara la o bere cu prietenii, să mergi la un film când vrei, să-ți plătești chiria lejer și să nu te întrebi „Oare luna viitoare o să mai reușesc?” Și să lucrezi… Acum cred ca toate astea îți oferă siguranță. Fericirea vine din interior.

image2

Fotografii de Laura Dobre

Înțeleg că mare parte din lucrurile astea lipseau.

Da, au fost probleme. Dar cred că am învățat cel mai mult atunci și că am avut nevoie de acele experiențe ca să înțeleg cine sunt și ce am eu de spus.

E partea optimistă a lucrurilor.

Trebuie să fie… Și nu vreau să mă plâng acum. Vreau doar să spun că lucrurile astea se întâmplă și că e important să ai răbdare că toate vor veni atunci când trebuie să vină. Dar e greu să crezi în asta când ești atât de fragil și de crud.

Și pe urmă, sunt roluri cu care, dacă nu te întâlnești la 20 de ani, nu te mai întâlnești la 40…

Eu m-am grăbit să joc repede-repede o bătrână de 90 de ani pentru că sigur n-o să ajung până atunci. (râde)

Atunci la 90 de ani așteptăm să te vedem jucând-o pe Julieta. Dar lăsând gluma… Te-ai îndoit vreodată de drumul pe care l-ai ales?

Da, de foarte multe ori. M-am gândit că nu sunt destul de bună, că nu sunt potrivită.

Și când au apărut gândurile astea? În facultate? După premiul UNITER pentru debut?

Și în facultate, și după premiu… Sunt gânduri parazitare, îndoieli mari, pe care dacă le hrănești te duc într-acolo, încât să spui prostii și să-ți pară rău. Sigur că nici acum nu trâmbițez sus și tare că sunt unde trebuie să fiu și la locul potrivit. Dar mă bucur de ce vine și mulțumesc pentru tot ce vine.

Ce anume te-ar convinge că ești bună?

Bucuria și credința întotdeauna mi-au dat o încredere maximă în mine și această încredere în mine înseamnă, de fapt, încredere în Doamne-Doamne. Apoi, da, un premiu îți dă încredere în tine. Eu tot timpul m-am temut să nu mi-o iau în cap. Și totuși, într-un fel mi s-a urcat la cap. Adică m-am supărat foarte tare în momentul în care n-am mai avut proiecte. De unde până unde, mi-am zis, crezi tu că ți se cuvine să ai activitate în continuu? Ei bine, venea de la povestea cu premiul… Și fără premiu eu tot mi-aș fi dorit să lucrez, normal. Nu știu însă dacă tristețea ar fi fost la fel de adâncă.

Ai fost un copil timid?

Nu. Niciodată. Eram foarte veselă. În continuu în mișcare și pusă pe poante.

Și pe acest fond de agitație ai vrut să faci teatru…

Nici nu știam exact ce înseamnă când am ales teatrul. Pentru că nu văzusem teatru. O colegă de liceu, cu care am avut ocazia să mă reîntâlnesc acum, după treisprezece ani, mi-a spus să dau la teatru. Eram într-o oră de latină. Și am ales așa ca-ntr-o joacă și a început să-mi placă… După treisprezece ani, fata asta, care a fost ca un înger pentru mine, a venit la un spectacol. M-a așteptat după și am vorbit un pic și i-am zis că mi se pare incredibil cum a putut ea să intuiască viitorul unui om.

Care e motivul pentru care-ți place atât de mult să fii pe scenă?

Descoperirile interioare…

Ce-ai descoperit despre tine lucrând la Matilda din „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice”?

Că oricum ar fi un părinte, bun, rău, violent, mincinos, niciodată n-ar trebui să ai un sentiment de ură față de el. Pentru că oricum ar fi el, n-ai dreptul să-l judeci și nimeni n-are dreptul să-l judece. Matilda vede frumusețea interioară a mamei, a surorii ei, a tuturor.

N-ai dreptul să judeci un părinte care-și bate copilul?

Nu, n-ai dreptul, pentru că acel copil are nevoie de părintele lui așa cum e el. Eu la această înțelegere am ajuns lucrând la Matilda, că ne grăbim să judecăm și uităm că putem face lumea mai bună și că depinde de noi: „atomii mâinilor noastre, atomii inimilor noastre”. Pot să înțeleg revolta, își are locul ei, doar că e așa de important să înțelegem că fiecare om pe lumea asta are un drum unic. Și drumul e doar spre vindecare.

image1

Ce-ai descoperit lucrând la Duniașa din „Livada de vișini”?

Duniașa e de-o fragilitate extraordinară. E o ființă care, dacă află că i se poate întâmpla în a doua secundă un lucru excepțional de bun, deja îl trăiește fără să i se fi întâmplat. Atât e de curată, încât încape în ea o poveste pe care n-a trăit-o, despre care doar i s-a spus c-ar putea fi. Ce-am descoperit eu prin ea? Că poți să iubești până la capăt, cu asumare totală.

Nu știai asta până atunci?

Nu atât de bine. Să spui unui om că-l iubești inclusiv în momentul în care el îți spune „nu o să ne mai întâlnim niciodată” e o asumare totală a sentimentului tău și e un mare câștig al faptului că ai putut s-o spui fără să-ți fie rușine, pentru că acela e adevărul tău.

Tu ai trăit vreodată un astfel de moment de asumare totală în iubire?

Da.

Când te-ai îndrăgostit prima dată? La grădiniță?

Nici vorbă. N-am avut de cine (râde). Mi-aduc aminte că stăteam toți cu căciuli de lână în cap, că eram plini de păduchi și miroseam a gaz. Asta eram eu la momentul ăla: o bombă de păduchi. Dar păduchii ăștia mi-au adus noroc. Cred că m-am îndrăgostit pe la gimnaziu de un băiat care mi se părea cel mai frumos din școală. N-ajungeam la nasul lui, dar nu conta asta.

De-atunci o aveai în tine pe Duniașa…

Absolut! (râde)

Cum a fost cu descoperirile în Gigi din „N(aum)”?

Am întrebat-o la un moment dat pe mama: „Mamă, cum e copilul tău? Dacă te-ar întreba cineva ce i-ai răspunde?” Și ea mi-a răspuns așa. „I-aș spune că e acolo unde e cea mai mare nevoie de el. Și că n-o să lase niciodată pe cineva să sufere”.  N-am știut că sunt capabilă de asta, dar în Gigi mi-am dat seama de ce îmi spusese mama. Cel mai important e să știi să fii lângă un om, să nu-l lași singur…

Părinții tăi te-au văzut pe scenă?

Da, mama a venit încă de la Casandra și n-a ratat niciun spectacol până acum.

Și ce-ți spune după spectacol?

Am început să-i știu răspunsurile dinainte. Mai demult era: „Da, mamă, dar niciunul nu seamănă cu Amalia respiră adânc”. Iar un alt răspuns e: „Mamă, eu nu mai știu ce-ai zis tu acolo, că am spus rugăciuni de la un capăt la altul ca să-ți fie bine”. E genială mama și e cu tot sufletul acolo, e cel mai sincer spectator al meu.

Cum s-a schimbat Amalia odată cu tine?

E în continuă schimbare. Amalia întotdeauna, cât se va juca, va fi într-un „acum” al meu.

Și cum arată „acum”-ul tău de-acum?

Există momente când devii mai conștientă de gravitatea unor lucruri. La început nu înțelegeam cum e să ai 30 de ani și să ai un copil. Mi-era frică mereu când ajungeam la partea aia din spectacol. Cu timpul însă, deși nu am avut experiența asta, să ai burtică, am ajuns să înțeleg. Și-acum știu cum e să ai 30 de ani…

Și cum e la 30 de ani?

Deja sunt 31! Câteodată am impresia că sunt bătrână, altă dată sunt mulțumită… Mă simt ca la 26 de ani. De fapt niciodată niciodată nu m-am identificat cu vârsta mea. Am fost tot timpul sub vârsta reală.

Ce simte o actriță la 31 de ani? Sistemul, așa cum e el în acest moment, favorizează valoarea? Ajută actorul tânăr?

Eu am avut noroc, după facultate am intrat direct la Teatrul Act. Eu nu am știut ce înseamnă să bați la ușa unui teatru. Cât despre sistem, nu cred că sunt puși în lumină oamenii pe care eu îi consider cu adevărat valoroși.

Ți-ai dori să fii angajată într-un teatru?

Nu țin neapărat. Dar dacă e să se întâmple, aș vrea să trăiesc experiența pentru regizorii care vin să monteze. Asta e o mare bilă albă a teatrelor de stat.

Hai să facem un joc! Spune-mi un scenariu optimist și unul pesimist pentru teatrul românesc în 2018.

Optimist: O să fie sălile pline.

Pesimist: Să nu mai existe adevărul scenic. Adică să nu mă mai uit în ochii partenerului. Să nu mai conțin nimic, să spun doar vorbe și atât, să nu mai îmi pese, să nu mai iubesc oamenii, să-mi fie totuna și dacă mă duc și dacă nu mă duc în acea seară la teatru.

Fotografii realizate de Laura Dobre