Alexandru Potocean: „Îmi place derizoriul, pentru că are o profunzime aparte”
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-potocean-imi-place-derizoriul-pentru-ca-are-o-profunzime-aparte/

„Îmi place derizoriul, pentru că are o profunzime aparte”, afirmă Alexandru Potocean, care, la puţin peste 30 de ani, este deja unul din actorii importanţi ai noii generaţii. În acest an are roluri principale în „Dincolo de calea ferată”, de Cătălin Mitulescu, şi „03.Bypass”, de Nap Toader.

Un articol de Ionuţ Mareş|24 Aprilie 2016

Născut în 1984 și absolvent în 2007 al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) din București, Alexandru Potocean a debutat în film în timpul studenției, cu o scurtă apariție, în rolul unui brancardier, în „Moartea domnului Lăzărescu” (2005), de Cristi Puiu.

În 2006 apărea în „Hârtia va fi albastră”, de Radu Muntean. În 2007 devenea cunoscut cu un rol secundar apreciat – Adi, iubitul Otiliei (Anamaria Marinca) – în „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, filmul premiat cu Palme d`Or al lui Cristian Mungiu.

În „Nunta mută” (2008), regizat de Horațiu Mălăele, interpreta personajul masculin principal. Printre alte lungmetraje românești semnificative în care a avut roluri mai mici sau mai mari se numără „Boogie” (2008), de Radu Muntean, „Amintiri din Epoca de Aur” (2009), omnibusul coordonat de Cristian Mungiu, „Portretul luptătorului la tinerețe” (2010), de Constantin Popescu, „Sunt o babă comunistă” (2013), de Stere Gulea, sau „Lupu” (2013), de Bogdan Mustață.

În 2010 apărea alături de mari actori în două producții internaționale: „The Way Back”, de Peter Weir, și „The Whistleblower”, de Larysa Kondracki.

Dintre scurtmetrajele în care a jucat de-a lungul celor peste 10 ani de carieră în cinema se remarcă „Întâlnire cu al treilea Reich” (2009) și „Strung Love” (2010), ambele de Victor Dragomir, „Bora Bora” (2011), de Bogdan Mirică, „Scor alb” (2015), de Marius Olteanu, sau „Nu există-n lumea asta” (2015), de Andreea Vălean.

În prezent poate fi văzut în rolul principal din noul film al lui Cătălin Mitulescu, „Dincolo de calea ferată”, proaspăt lansat în cinematografe. Interpretează un bărbat care lucrează în Italia și care se întoarce pentru câteva zile la București, în încercarea de a-și repara relația cu partenera de viață (Ada Condeescu), rămasă acasă cu copilul.

În „03.Bypass”, noul film al lui Nap Toader, care se va lansa la 6 mai, are de asemenea unul din cele trei roluri centrale, jucând alături de Medeea Marinescu și Gabriel Spahiu.

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Ionuț Mareș: Ce așteptări ai de la un regizor în momentul în care intri într-un proiect de film?

Alexandru Potocean: Să putem să comunicăm. Să ne înțelegem.

Ce înțelegi prin asta?

Am lucrat cu oameni care erau mai mult sau mai puțin dictatori. Dar nu mă refer într-un sens peiorativ. Țineau foarte mult de direcția lor, iar restul erau niște ustensile cu care ei ajungeau la produsul dorit. Însă eu nu cred că lucrurile stau chiar așa. În momentul când te întâlnești pentru un proiect – fie el de film sau teatru – cu un regizor, cu un coleg actor, cu un scenograf, cu un alt artist, trebuie să comunici, pentru că altfel nu merge. Nu putem să ne împingem unii pe alții – tu ești mai tare, eu sunt mai slab, hai să vedem care iese afară din ring, care cedează primul. Nu cred că e vorba despre asta. În momentul în care apare această conlucrare, întâlnire, produsul nu are cum să iasă aiurea. E OK. Dar mi s-a întâmplat să întâlnesc și oameni care să spună „trebuie făcut așa”.

Iar ție ca actor nu ți se pare OK.

Nu, pentru că pot să discut propunerea mea și propunerea lui pe acel text, chiar dacă el îmi propune textul și rolul. Eu înțeleg textul în felul meu, și putem să discutăm. Dacă nu încape loc de discuție, atunci nu mai are sens. Spune-mi că vrei să vin și să mă pui cu mâna: „du-te-ncolo, fă trei pași, zi aia, uită-te la lună”. Nu cred că asta e de dorit. E doar execuție, nu creație.

De-a lungul anilor, ai jucat și în comedii – „Nunta mută”, „Amintiri din Epoca de Aur”, „Nu există-n lumea asta”. Pe de altă parte, ai jucat și în acest tip de film cum e „Dincolo de calea ferată”, nu foarte ușor de încadrat. Te simți mai confortabil într-un anumit gen?

Mă simt confortabil în mai multe genuri atunci când mă identific cu ce e acolo. În momentul în care mă duc să fac un film pentru că am nevoie de bani, pentru că cineva ține morțiș să fiu în acel film, deși nu țin eu neapărat să fiu, atunci e mai delicat. De multe ori se întâmplă să te identifici cu anumite lucruri dintr-un scenariu, nu cu tot. În cele mai fericite cazuri, se întâmplă să citești un scenariu și să spui că acesta e cel pe care vrei să-l faci. Cred în identificarea cu discursul care ți se propune: gând la gând, cu bucurie. Dacă gândim lucrurile în același sens, e cu atât mai de dorit.

Ți se pare mai greu în comedie?

Nu mi se pare mai greu. Îmi place derizoriul, pentru că are o profunzime aparte. A lua lucrurile în ușor nu înseamnă că le și gândești în ușor. Mi se pare că facem asta în viața de zi cu zi, pentru că altfel nu am putea supraviețui. Dacă am lua toate lucrurile în tragic, am înnebuni.

Am avut de învățat de-a lungul vieții de la niște oameni care au trecut prin greutăți mari și care s-au raportat la aceste lucruri din viața lor mai mult sau mai puțin cu umor. Au putut să treacă peste ele cu umor. Dacă nu avem asta, mi se pare că suntem pierduți, damnați ca specie. Dar foarte multă lume percepe asta în felul următor: „respectivul râde, face haz de necaz”. Facem haz de necaz, dar necazul e acolo, nu pleacă de lângă noi. Cumva trebuie să-l surmontăm, și e mai ușor așa.

„Dincolo de calea ferată” are momente când se duce într-o zonă de farsă.

Are dimensiunea asta burlescă. Există o părăsire de planuri pe care eu nu am înțeles-o în primă fază. Însă pe măsură ce tot văd filmul și mai discut cu oameni care l-au văzut, încep să înțeleg din ce în ce mai bine. Mitulescu începe într-un fel, la un moment dat există un „shift”, dar fără un hiatus prealabil. Se merge în altă parte. Dar e o recurență acolo, ceva te trimite înapoi. Mi se pare interesant acest experiment.

Joci în două filme care se lansează aproximativ în același timp – „Dincolo de calea ferată” și „03.Bypass”.

S-a nimerit, pentru că am făcut unul în 2013 și altul în 2014. Faptul că au ieșit amândouă în 2016 nu a ținut de mine.

Într-un interviu recent spuneai că în teatru ai început să respingi tot mai multe proiecte. La film cum e?

Mai fac și asta. Dar scenariile și filmele propuse sunt foarte puține, iar oamenii care le fac sunt mai mult sau mai puțin în asentimentul meu. Dar am și lăsat să cadă: ori din motive de timp, pentru că eram antamat în altă parte, ori pentru că ceea ce mi s-a propus era dincolo de ceea ce cred eu că ar fi filmul. Și, repet, nu sunt aici ca să mă duc să execut. Gândesc lucrurile, și dacă ne întâlnim pe un discurs, discutăm și începem să îl expunem. Cam așa văd eu și job-ul meu, și direcția mea, și rostul meu ca actor.

O să fie voci care o să spună că nu e așa, că nu ai dreptul: „Ai o meserie ingrată, tu te prefaci că ești cineva, trebuie să mă faci să cred că tu ești acela, și gata. În rest, nu te preocupă, pentru că tu nu știi să scrii un scenariu”. Bine, whatever.

potocean 2

Imagine din filmul „Nunta mută”

Dar atunci când intri într-un proiect și ești pe aceeași lungime de undă cu regizorul, până unde ești dispus să mergi?

Depinde ce îți cere. Până acum, nu mi-a cerut nimeni să fac lucruri care să fie dincolo de limita a ceva, dincolo de limita unui bun-simț, dincolo de limita sănătății mintale. Nu mi s-au cerut lucruri de acest fel. Oricum, dacă ți se cere să faci niște lucruri care sunt ciudate, ar trebui să le chestionezi puțin.

Cum îți vezi evoluția, de la primele apariții în film și până acum? În ce măsură s-a schimbat jocul tău?

Cu siguranță am învățat multe de la prima apariție în film.

De la „Moartea domnului Lăzărescu”.

A fost primul film, primul rol într-un film. Atunci m-am întâlnit cu cinematografia, de orice fel. Până când am ajuns pe platou la „Moartea domnului Lăzărescu”, nu filmasem niciun cadru. Nu știam ce e aia. Eram în anul doi și ne-a luat de la școală. A fost prima întâlnire. Am zis că nu mă mai duc, pentru că era ceva de neînțeles pentru mine. Nu înțelegeam de ce toată lumea se agită, nu înțelegeam cum se întâmplă lucrurile. Mi s-au dat niște replici pe care eu le-am învățat și mi s-a spus „hai, fă”. Păi stai, că nu înțeleg. Înțeleg logica, dar… A fost o nesiguranță.

Apoi mai capeți încredere. Am și făcut multe lucruri în ultimii zece ani, multe filme, am ajuns să fac și roluri principale și m-am mai relaxat. Cred că s-a schimbat ceva. Încrederea pe care pe care o capeți în tine ca actor în timp e foarte importantă. Începi să te raportezi mai just la acel produs și nu te uiți la el ca la ceva intangibil. E o schimbare foarte importantă.

Și, sigur, jocul are mii de influențe. Între timp mai văd filme, mai citesc cărți, mă mai duc și pe la teatru, indiferent dacă îmi face sau nu multă plăcere. Nu știu. E constructiv pentru artist să vadă ce fac colegii lui de peste tot. Fie că te uiți la „The Revenant” și vrei să vezi ce a vrut să facă Inarritu, fie că vezi o piesă de Afrim. Cauți peste tot, și toate aceste influențe te schimbă, nu ai cum să fii același. Față de cel din anul doi nu am mai păstrat decât poate părul blond și vocea, care e puțin mai tăbăcită de la țigări. Dincolo de asta, nu cred că sunt același om. S-au schimbat foarte multe lucruri. Întâlnirile cu oameni mișto te schimbă.

Probabil că una din schimbările importante a fost rolul din „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.

A fost și n-a fost. Eu nu știam ce e cu mine la acel moment. Gândește-te că eram la a treia apariție în film. Nu făcusem nici măcar filme cu colegii de la Film. Am apărut acolo și brusc ne-am trezit la Cannes. Toată acea bucată e o mare nebuloasă pentru mine. Eram în anul patru atunci, aveam cu totul alte probleme. M-am dus acolo pentru că mi-au zis alții să mă duc, nu că am vrut eu să mă duc. Țin minte că atunci când Mungiu mi-a zis că filmul e la Cannes, eu habar nu aveam și am întrebat la ce secțiune concurăm. Iar el s-a uitat la mine ca la un prost: „Cum adică, suntem la cea oficială, concurăm pentru premiul acela”. „A, tare, păi cred că ar trebui să vin, nu?”. „Păi dacă vrei să vii, vino. Dacă nu, nu știu”.

Oricum, eu sunt cam în afara acestor lucruri. Toată tevatura din spatele unui film și din preajma unei premiere mă cam dă înapoi. Nu sunt omul care să vorbească, să apară la emisiuni. Nu-mi face plăcere. Sunt destul de închis față de aceste lucruri.

Remarc o foarte mare naturalețe în jocul tău. Cum se obține?

Naturalețea e o chestie foarte șmecheră. Te gândești în felul următor: eu trebuie să vă șmecheresc, să vă mint în așa fel încât să mă credeți că eu fac un anumit lucru. Cam acesta e „task”-ul. De aici, apelezi la toate mijloacele tale, de la a te identifica cu cel care vine din diaspora să facă nu știu ce până la violatorul de nu știu unde. Încerci să faci treaba asta – să te pui în „pielea personajului”, cum se spune. Asta înseamnă. Încerci foarte tare să dai impresia tuturor că tu ești acela. Dar nu ești. Ești Potocean Alexandru.



28
/03
/17

Inițial: politehnist, masterand în științe umaniste, inginer de telecomunicații, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin și devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant și premiant în festivaluri din țară și străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York și mereu un work in progress.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

06
/04
/16

Continuăm campania „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“ cu un nou interviu-portret. Ilona Brezoianu, douăzeci şi şase de ani. Actriţă în mare vogă la Bucureşti. Face furori, la Godot, cu spectacolul “Fata din Curcubeu”, de Lia Bugnar. În curând, o veţi vedea şi pe marile ecrane, în noul lungmetraj al lui Cristi Puiu. Ilona, aşadar.