Particip la al treilea European din cariera mea jurnalisticã, aflatã într-o prãbuşire financiarã liberã. Sunt propriul trimis special la Bordeaux, în Aquitaine. De ce aici? Am dat cu banul. Cred în hazard. Hazardul m-a adus în acest oraş în care cultura e mai ales a vinului. Oameni din Bordeaux îmbãtaţi cu vin traverseazã oraşul. Lor nu le pasã de campionat.
Un articol de Andrei Crăciun|17 iunie 2016
Apoi, vin galezii, care vor juca şi îi vor învinge aici pe slovaci. Galezii sunt oameni cumsecade. Ei au cultura berilor. Ei scot din joben beri, ca magicienii iepurii, iar şi iar şi iar, la nesfârşit. O cãlãtorie alãturi de galezi e ca una de la Moscova la Petuşki. Nu ajungi niciodatã la Petuşki, dar nu e ca şi cum ar mai conta. Apoi vor veni ungurii sã se încleşteze cu austriecii. Vor câştiga.
Am pãrãsit repede Bordeaux-ul pentru Coasta de Argint. La Arcachon e mai frumos decât pe Coasta de Azur – aici încã nu au ajuns cei mai noi îmbogãțiți, sã mutileze cu opulența lor. E un bine decent. Plecãm totuşi la Toulouse. Aici, eleganțã, discreţie, rafinament. Am asistat pe marile sale bulevarde la curgerea spre stadion a fanilor spanioli, care urmau sã batã – greu, dar nu nemeritat – Cehia.
Şi am plecat şi mai departe, spre Tours, unde cehii şi-au fãcut cartier general. Din Tours era însuşi Balzac, pe strãzile oraşului Comedia Umanã îşi
continuã marşul triumfal, iar femeile la treizeci de ani se prezintã exemplar. Şi nici cele la patruzeci nu sunt mai prejos. E frumos la Tours, la umbra marii catedrale, care s-a înãlțat în 1700 de ani. Da. E frumos, în acest oraş strãjuit de castele care vegheazã nepãsãtoare curgerea Loarei şi a timpului. Oamenii din Tours, însã, oamenii protesteazã. Sunt în contra Legii Muncii şi scriu cu creta pe asfalt cã nu vor fi sclavi. Mã întorc la Bordeaux.
Aici, îl întâlnesc pe Toni, macaragiu din Tecuci, ajuns boschetar. Îşi are fâşia sa de cort nu departe de Piața Victoriei. Viaţa lui e o înfrângere. Strigãtul lui a sfâşiat un miez de noapte, miezul nopţii remizei Portugaliei cu Islanda. “Bããããã, bããããã!”, ne-a strigat omul. Cãlãtotresc alãturi de un camarad, nomad şi el, oprim din garã în garã, fãrã sã ne facem planuri. Toni are ochii albaştri, o barbã albã, murdarã, poartã zdrențe şi îi seamãnã lui Hemingway. Înjurã, îşi face semnul crucii şi plânge. Ştim noi de când n-a mai auzit el româneşte?
Tours
Vrea sã se spovedeascã. Îl încurajãm. A fugit din România pe vremea lui Ceauşescu lua-i-ar morţii-n… A trecut în Iugoslavia, apoi în sala motoarelor unui vapor în Italia, a fost şi în Corsica, a fãcut şi puşcãrie acolo!, a muncit şi în Portugalia, macaragiu, meseria lui, acolo a primit el bani buni, acum… Acum a luat pãduchi de la un boschetar indian lua-i-ar şi lui morţii-n… Se fereşte de când cu indianul de serviciile sociale, dar va merge sã vadã un psiholog, un domn Gabriel, îl va ruga sã îi dea o trimitere pentru spitalul de nebuni, simte cã îşi pierde minţile, şi cum sã mai fie întreg la cap?, a divorțat o datã, s-a recãsãtorit, nevasta i-a murit de cancer, uite cã a început sã plângã ca un copil, bãrbat la 59 de ani, nu îi e ruşine, şi câinii plâng, bã, ştim noi cã şi câinii plâng?, sã îl iertãm dacã ne supãrã cu ceva, dar e fericit cã are cui sã îi povesteascã, acum i-au furat actele, nu mai are nimic, da, bea toţi banii pe care îi cerşeşte, uite cã începe sã recite “Munţii noştri aur poartã/Noi cerşim din poartã-n poartã…”, iar plânge cumplit, vrea sã moarã, o infirmierã i-a zis o datã sã schimbe planeta dacã nu îi mai place asta, o domnişoarã, deşteaptã femeie!, auzim noi ce vorbã mare i-a zis?, cã el a şi râs, cu ce sã sã se ducä domnişoarã pe altã planetã, cã n-are bani nici de tramvai, şi a râs şi domnişoara infirmierã, a râs un râs aşa de frumos…
Bordeaux
Toni nu mai are dinți, când a venit în Franța muncea, câştiga franci francezi, era tânãr, puternic, frumos ca un actor, şi acum… Duminica merge la bisericã, la catolici, se roagã acolo, în bisericile lor, tot Dumnezeu e şi acolo, şi Toni îşi face cruce, cã uite nu mai are nimic, nimic, bã!, doar zdrențele de pe el şi o pereche nouã de adidaşi, pe care i-a dat un negru din Martinique, Pascal e numele lui, ce chestie şi cu negrul, el zboarã o zi şi o noapre sã ajungã acasã, pe insula lui, negru şi uite cã e un om!, spune Toni, care a învãțat sã citeascã omul bun, o doamnã i-a adus în noaptea asta o supã, vrem noi din supa lui? Îi mulțumim, am cinat deja, aşa cã Toni ne spune ultima lui speranțã, fiindcã mai are una, da, da: într-o zi va lua un autocar şi va merge la Timişoara, pe strada Ciprian Porumbescu, şi ajuns acolo ştie el la ce poartã sã meargã, la ce sonerie sã sune, o familie de pocãiţi stã acolo, iar ei îl vor primi, şi el va dormi în pat, ca un om, şi va face o baie caldã şi toatã Franța asta blestematã va rãmâne definitiv în urmã.
Sub fâşia lui de cort, Toni a ascuns o țigarã pe jumãtate fumatã, mâine, mâine merge la doctorul Gabriel, şi se va vindeca de depresia asta, nu?, o sã fie bine, nu?, noi îi dãm lui Toni toate monedele pe care le avem, el ne mulțumeşte, şi sã îl iertãm dacã ne-a supãrat cu ceva… Plecãm spre urmãtoarea garã, în urma noastrã Toni scapãrã un foc, noaptea se aprinde o clipã, şi el îşi fumeazã țigara, şi noi mergem în tãcere.
Ajungem pe Coasta Bascã, la Biarritz, în acest Balcic al împãrãteselor de altã datã. Plouã, Atlanticul e furios, surferii îl înfruntã. Aici, Europeanul e departe, tot mai departe, ecourile lui abia ne ajung. Plouã.
Foto: Europeanul – facebook, wikipedia
