Tramcarul, trăsură cu cai pentru mai multe persoane, apare la Bucureşti la 1840. Cursele regulate încep peste 30 de ani, în 1871. O încercare de tramvai cu abur (locomotivă şi 2 vagoane), din Piaţa Victoriei până la Bufet, a rămas fără urmări.
Un articol de Georgeta Filitti|26 iulie 2016
În 1880, în timpul primariatului lui Pake Protopopescu, a început să funcţioneze linia electrică a tramvaiului 14.
Reţeaua de tramvaie şi exploatarea ei, în primul deceniu al sec. XX, rămâne emblematică pentru contractele Primăriei, implicarea partidelor politice, a concesionarilor străini ca şi pentru concluzia resimţită de bucureşteni: înghesuială, scumpetea biletelor, lipsa orarelor de circulaţie.
În 1909 extinderea reţelei de tramvaie se impunea dar Societatea de Tramvaie Bucureşti (STB) nu se grăbea s-o realizeze. Concesionarii străini, aflaţi în preajma expirării contractului, tergiversau orice acţiune. Primarul liberal Vintilă Brătianu a forţat lucrurile aducând în Parlament o nouă lege de funcţionare a STB. Aceasta era obligată să construiască linii noi şi să le modernizeze pe cele vechi. Capitalul, subscris jumătate de Primărie şi jumătate de acţionari particulari, era de 12 milioane de lei. Aceste prevederi se puteau schimba doar cu acordul Primărie – acţionari, fără amestecul Parlamentului. În plus, statutele au fost redactate ulterior votării legii şi supuse spre aprobare direct Consiliului de miniştri.
În 1910, liberalii lasă locul conservatorilor şi ministru de Interne ajunge Alex. Marghiloman iar primar Mitrache Dobrescu. Aceştia primeau reclamaţii că pe str. Lipscani şi Gabroveni se montează linii care stinghereau descărcarea mărfurilor în faţa magazinelor.
STB a replicat: „Nu schimbăm traseele!” Ministerul de Interne a oprit lucrările dar la o cercetare mai atentă s-a văzut că legea tramvaielor impusă de liberali lăsa trei sferturi din voturi acţionarilor particulari şi doar un sfert Primăriei. Prin urmare, deşi venea cu jumătate din capital şi dreptul de folosinţă al străzilor, Primăria era dezavantajată în faţa particularilor (majoritatea înrolaţi în PNL). La o nouă emisiune de capital, Primăriei i s-a oferit doar un sfert din sumă. Apoi subscrierile nu se făceau la sediul ei ci la Banca Naţională – citadelă liberală prin tradiţie.
În 1911, în urma unui raport al primarului, se vede desluşit paguba municipalităţii şi dorinţa explicită de cîştig a liberalilor.
Doar a lor? Greu de spus, deoarece acţionar particular majoritar era conservatorul Ghica Comăneşti, cu 500 de acţiuni.
Oricum, ministrul de Interne a dispus sistarea lucrărilor de extindere a reţelei şi scoaterea liniilor. A doua zi, muncitorii STB refăceau lucrările…
Totuşi, pentru o clipă, conservatorii au câştigat impunând o nouă lege a STB prin care Primăria deţinea jumătate din acţiuni şi vot preponderent în consiliul de administraţie. În plus, subscrierea de acţiuni era publică, nu rezervată partizanilor politici ca până atunci. Concomitent, au început procesele intentate de STB Primăriei şi Ministerului de Interne. Motivul? Era călcat dreptul de proprietate, apărat prin Constituţie iar justiţia nu se putea pronunţa asupra unui act de guvernare. Judecătorii, în bună tradiţie, au preferat amânarea.
Apoi disputa s-a mutat în Parlament. Take Ionescu a pus punctul pe i: „tramvaiele comunale din Bucureşti sunt o amplă maşină politică”, şi P.P. Carp, preşedintele conservatorilor, cinic peste măsură, a adăugat: „afacerea tramvaielor este o afacere patriotică, iar care sunt semnele unei afaceri patriotice? Să înceapă cu un capital mic într-o afacere unde nu există nici un risc şi să ai câştiguri cât mai mari”.
Conservatorii, majoritari în Parlament, trec noua lege a tramvaielor prin care STB dispărea şi în fapt se desfiinţa monopolul exploatării Societăţii de către liberali. Mai rămânea un hop de trecut: justiţia trebuia să se pronunţe forţându-i-se mâna. Dar, odată STB desfiinţat prin noua lege, îşi pierdea calitatea de reclamant – chiar dacă a posteriori. Ingerinţa guvernului era vădită şi liberalii n-au ezitat s-o exploateze: manifestaţii de stradă, articole violente în presă, audienţe nervoase la rege.
Şi tribunalul, în sfârşit, s-a prnunţat: legea era anticonstituţională deoarece Parlamentul se substituise justiţiei. Escaladarea conflictului conservatori liberali (înteţit şi de conservatorul democart Take Ionescu, înclinând spre liberali) nu se putea rezolva decât printr-o schimbare de guvern, nu însă şi de nuanţă politică. În martie 1912 regele Carol I a chemat la putere o formaţiune condusă de Titu Maiorescu. Compromisul la care s-a ajuns, dublat de greve şi de începutul războiului balcanic, a trecut afacerea tramvaielor pe planul al doilea. Cedări reciproce STB – Primărie au făcut ca lucrurile să intre pe un făgaş oarecum normal, liberalii păstrând însă preponderenţa în administrarea acestui mijloc de transport în comun care nu şi-a pierdut nici azi însemnătatea.
FOTO: fotoshooting.ro
