MOZART. Pur și simplu
https://www.ziarulmetropolis.ro/mozart-pur-si-simplu/

OAMENII MUZICII Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus MOZART. Sau Wolfgang Amadé, cum s-a semnat mai apoi (Amadeus i s-a spus doar postum). 27 ian. 1756 – 5 dec. 1791. Uitaţi tot comerţul din jurul „brandului” Mozart. Ignoraţi tot ce aţi auzit din zbor despre el. Pur şi simplu descoperiţi-l. Și îndrăgostiţi-vă.

Un articol de Cristina Enescu Aky|15 ianuarie 2021

Al 40-lea articol din seria de compozitori celebri OAMENII MUZICII este, (ne)întâmplător, dedicat unuia dintre cei mai (… – adăugați dv. ce epitete extraordinare doriți) muzicieni dintotdeauna. Între mulții compozitori pe care îi iubesc, Mozart este… Mozart. Mulți îl laudă pompos. Numele lui „vinde” – cam orice de la concerte la bomboane de ciocolată, tricouri și câte altele. Și totuși muzica lui rămâne de o puritate și o splendoare cuceritoare și cumva inexplicabile. Nu vă trebuie nimic altceva ca să îl descoperiți, înțelegeți și savurați pe Mozart decât să îi ascultați muzica – orice lucrare, orice fragment, oricând și oriunde.  Pare mereu deopotrivă perfect construită și totodată surprinzătoare.

Multe dintre muzicile scrise de el sunt puternic ancorate în repertoriul standard al muzicii clasice și de operă de astăzi. Compozițiile lui au fost înregistrate în nenumărate versiuni, iar nu puține dintre ele sunt printre cele mai recognoscibile scrise vreodată. Mozart e extrem de fredonabil în foarte multe pasaje muzicale. Unii dintre cei mai mari instrumentiști și soliști ai lumii s-au declarat și se declară și astăzi complet fascinați de simplitatea și totodată complexitatea sa, de ceea ce transmite muzica lui chiar și celor care o cântă de o viață.

Portret neterminat semnat de Joseph Lange, cumnatul compozitorului (1782/83). Este ca o metaforă emoționantă pentru viața și cariera mult prea timpuriu încheiate ale lui Mozart.

A trăit în perioada de apus a Iluminismului, când raționalismul de la începutul secolului 18 începea deja să fie influențat de „cultul” pentru sentimente și emoții, care a culminat ulterior cu romantismul. A fost un revoluționar dar a și înglobat influențe muzicale diverse (descoperite în multele sale turnee prin Europa) cu o măiestrie și originalitate unice.

Brahms vorbea de extraordinara puritate a muzicii lui. Dramaturgul american Arthur Miller spunea că Mozart este „fericirea înainte ca ea să fi primit o definiție”. În operă, muzica lui vorbește (adesea cu mult umor) despre complexitatea, slbiciunile dar și frumusețea omului, despre necesitatea de a ne ierta propriile greșeli umane și de a privi viața cu umor chiar și când lucrurile sunt dificile. Ai senzația că Mozart își iubește toate personajele, fie ele pozitive sau negative, că le înțelege umanitatea. Și, în final, cam toate poveștile se termină cu împăcări și cu veselie (exceptând desigur celebrul și dramaticul final din Don Giovanni).

Cum arăta Mozart?

Există 14 portrete confirmate ale sale, dintre care 12 se află în posesia International Mozarteum Foundation din Salzburg. În 2012, experții fundației au anunțat confirmarea autenticității unui presupus portret: o miniatură pictată pe o tabachieră din fildeș de un prieten, Johann Grassi, pe când Mozart avea 27 de ani, locuia la Viena și era deja celebru ca pianist și compozitor.

Mozart de pe tabachieră, pictat de Johann Grassi

Celebrul portret al lui Mozart cu haină roșie (pe care sigur îl știți de pe ambalajul bomboanelor Mozartkugeln) a fost de fapt realizat postum (1819) de Barbara Kraft, pe baza unei imagini a lui Wolfgang dată de sora acestuia. Mai multe informații despre imaginile sale puteți citi printre altele aici.

*

Așadar, pe 27 ianuarie 1756 se năștea la Salzburg Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart. Dintre cei 7 copii ai familiei Mozart, doar Wolfgang și o soră mai mare, Maria Anna (poreclită Nannerl) au supraviețuit anilor coplăriei. La rândul său, Mozart însuși a avut apoi 6 copii, dintre care doar doi băieți au ajuns la maturitate – unul dintre ei a avut o fiică dar aceasta a murit în copilărie, astfel că, din păcate, descendența lui Mozart s-a stins odată cu fiii săi.

Leopold, tatăl său, era compozitor, violonist și kapellmaistru în orchestra arhiepiscopului de Salzburg, și a fost autorul unui manual pentru studiul viorii celebru la vremea sa. A renunțat la cariera sa pentru a le preda celor doi copii ai săi (și apoi, după căsătoria lui Nannerl – care a întrerupt cariera muzicală a acestei de asemenea extrem de talentate compozitoare și pianiste) pentru a manageria cariera tânărului Wolfgang).

Omul și muzicianul

Ca fizic era cam pirpiriu (163 cm), slăbuț, palid, cu semne de vărsat de vânt pe față –  un aspect mai degrabă banal. Era pasionat de viața, mâncarea și hainele bune – chiar și când de fapt nu și le permitea. O natură generoasă, benevolentă și în general foarte bine dispusă (să nu uităm de numeroasele sale șotii, inclusiv muzicale, și de celebrul său umor scatologic), deși înclinat și spre melancolie și depresie, mai ales când situația profesională și financiară nu era bună. Așa era omul Wolfgang – cu nimic ieșit din comun. De fapt, la nașterea sa, Leopold a spus că a fost un miracol faptul că a supraviețuit, la cât de mic și slab a apărut pe lume.

Compozitorul Mozart, însă, a fost cu totul excepțional; a scris peste 625 de lucrări care (vă provoc…) e destul de greu să nu placă, emoționeze, copleșească.

Talentul ca pianist și în compoziție ale acestui copil-minune erau de-a dreptul uimitoare, astfel încât s-a zvonit niște ani, pe când mergea în turnee europene cu tatăl său, că de fapt Wolfgang nu este un copil supradotat ci un adult pitic. La 4 ani a început să cânte la pian. La 6 compunea deja miniaturi muzicale. Iar la 11 – prima sa operă, Apollo et Hyacinthus (pe baza Metamorfozelor lui Ovidiu), urmată la doar un an de a doua operă – Bastien und Bastienne, de fapt un singspiel (un fel de operă comică într-un act) care parodia o scriere a lui Rousseau.

Într-o vreme în care călătoriile erau un adevărat chin provocator de disconfort și boli, Mozart a călătorit foarte mult alături de familie, susținând îndelungi turnee de concerte prin Europa alături de sora sa, de asemenea foarte talentată. În 1762 a început un astfel de turneu, care a durat 3 ani și jumătate și l-a dus pe la mai multe curți europene, facilitându-i contactul cu stiluri muzicale din Italia, Germania, Franța și Anglia, ceea ce i-a creat o cultură muzicală cosmopolită. Tot la 6 ani, Leopold i-a aranjat un concert la curtea habsburgică de vară de la Viena. Acolo a cunoscut-o pe Maria Antoaneta, viitoarea regină a Franței. Se spune că ea l-a ajutat când Wolfgang a alunecat pe o podea lustruită; în schimb, el a cerut-o îndrăzneț în căsătorie.

La 14 ani (1770), opera sa Mitridate re di Ponto a avut o premieră de succes, ceea ce i-a adus alte comisioane pentru compoziții de operă, Ascanio in Alba (1771) și Lucio Silla  (1772). Aceste au avut premiera la Milano, dar în ciuda speranțelor lui Leopold ele nu i-au adus lui Mozart angajamente de lucru în Italia, așa că cei doi au revenit la Salzburg, unde apoi Wolfgang a intrat în serviciul arhiepiscopului Colloredo. (Spre sfârșitul călătoriei italiene a scris celebrul Exsultate, jubilate, K. 165, care se bucură și astăzi de o mare popularitate.

La 18 ani compusese deja primele sale 30 de simfonii. A 31-a, supranumită Paris, a scris-o în orașul cu același nume la 19 ani. Ultima simfonie, nr. 41 (Jupiter ) a scris-o în 1788 (numele Jupiter nu Mozart i l-a dat, dar el se potrivește acestei capodopere-tur de forță – unii spun că ar fi cea mai mare simfonie a sa).

La 19 ani, într-un singur an (1775) a compus 5 concerte pentru vioară. Acestea sunt cele mai timpurii compoziții ale sale care s-au menținut până astăzi în repertoriul internațional permanent, iar ultimele trei (concertele de vioară K. 216, K. 218, K. 219) foarte probabil vă vor suna familiar.

La 20 de ani a început să fie atras mai mult atras de concerte pentru pian, compozițiile în acest gen culminând cu splendidul concertul K. 271.

  • Ca nimeni altul, a compus și a excelat în toate genurile muzicale majore, de la sonate și concerte la simfonii, opere, lucrări corale și muzică de cameră.
  • Dacă ar fi să ascultați cap-coadă, fără oprire, toate compozițiile sale (peste 625 de lucrări), v-ar lua cam 202 ore, adică 8,4 zile. E cel puțin impresionant pentru un compozitor care a murit la nici 36 de ani.
  • Mozart era pasionat printre altele de biliard, pe care îl juca atât singur (fredonând frânturi de melodii și oprindu-se uneori ca să și le noteze, se spune) sau cu diferiți prieteni, printre care Haydn, de care l-a legat o frumoasă prietenie. Cei doi uneori cântau împreună, alteori jucau biliard.
  • Mult înaintea unor clasici moderni de secol XX precum Benjamin Britten sau John Cage, Mozart a experimentat cu politonia și disonanțele sonore în mai multe lucrări, spre exemplu în A Musical Joke/ O glumă muzicală K. 522. Sunt aici pasaje în care pare că instrumentele de suflat sau cele cu coarde sunt dezacordate sau cântă greșit, însă totul este intenționat.
  • Se știe că iubea animalele și a avut printre altele un câine (Bimberl), un cal, mai mulți canari și un graur (pe care se spune că l-a învățat să cânte anumite pasaje din compozițiile sale). Astăzi există un animal, mai precis o broască din Haiti, care a fost numită Eleutherodactylus Amadeus datorită capacității sale de a produce un spectru uimitor de larg de frecvențe sonore, aproape ca o muzică.
  • Era capabil să cânte cel puțin la nivel decent cam la orice instrument, și era maestru la pian, vioară și violă. În copilărie ura și îi era frică de trompetă, i se părea „prea zgomotoasă”. A depășit însă această aversiune, scriind mai apoi chiar un Concert pentru trompetă, care din păcate s-a pierdut (se știe despre existența acestuia din scrisorile tatălui său). Și flautul i-a fost antipatic, ceea ce nu l-a împiedicat însă să compună partituri excepționale pentru acest instrument.
  • Deși se știe că, la moartea sa, Mozart nu avea o situație financiară bună (deși nu era sărac lipit, cum s-a sugerat)  și a fost pus într-o „groapă comună” (contrar unei opinii răspândite, asta însemna un mormânt nemarcat individual care putea fi excavat/ golit după 10 ani, așa cum era obiceiul cu oamenii obișnuiți – nu un mormânt în sensul uzual al termenului „groapă comună”), în timpul vieții el a avut de multe ori o situație financiară bună sau chiar foarte bună. Nu se pricepea însă la gestionarea banilor, astfel că uneori câștiga enorm, alteori ajungea să ceară împrumuturi prietenilor. Când o ducea bine îi plăcea să își cumpere haine frumoase și chiar diferite obiecte „de lux”, precum un pian în valoare de 900 de florini (cam 9000 de dolari în banii de astăzi) sau o masă de biliar de 300 de florini.
  • Scrisorile lui revelează o personalitate impreviziblă, capabilă de șotii copilărești și un umor de-a dreptul vulgar, dar și de emoții și pasiuni puternice și profunzimi intelectuale. E un deliciu corespondența lui, și v-o recomand.
  • Adesea compunea extrem de rapid: Simfonia Haffner nr. 35 a scris-o în vreo două săptămâni, Simfonia Linz nr. 36 în mai puțin de 5 zile, și mai multe părți din Răpirea din serai într-o singură zi. Partea de vioară din Sonata în sol K 379? I-a luat doar o oră să o scrie.
  • Chiar și în ultimii ani au fost descoperite compoziții „noi” ale sale: în 2008 a fost găsită în Franța (într-o bibliotecă din Nantes, odată cu revizuirea arhivelor) o lucrare ce a fost apoi autentificată ca aparținându-i. În 2012 a fost făcută o altă descoperire: o lucrare scrisă de Mozart pe când avea se pare vreo 11 ani, a fost găsită între alte manuscrise în podul unei case din Tirol. Lucrarea poartă explicația „Del Signore Giovane Wolfgango Mozart” („Scrisă de tânărul Wolfgango Mozart) și a fost autentificată de specialiștii de la International Mozarteun Foundation din Salzburg.
  • Despre legătura interesantp dintre numerele Fibonacci sau raportul de aur și muzica lui Mozart puteți citi un articol interesant aici.
  • În secolul 17, Vaticanul comisionase compunerea unui cântec religios (Miserere a lui Allegri) a cărui partitură trebuia să rămână secretă pentru a putea fi cântat exclusiv în Capela Sixtină. Și a rămas secretă partitura… până când Wolfgang (care avea 14 ani atunci) a auzit piesa interpretată de două ori, după care pur și simplu a transcris-o din memorie, creând astfel prima copie „ilegală” a lucrării. Uimitoarea reușită a ajuns la urechile Papei, care i-a recunoscut talentul acordându-i Ordinul pintenului de aur, un titlu nobiliar de care însă Wolfgang nu s-a folosit.
  • Când Leopold a murit, fiul nu s-a dus la Salzburg pentru înmormântarea acestuia. Însă când i-a murit pasărea (un graur), Wolfgang i-a organizat o înmormântare în toată regula, cu cortegiu funerar, cântări de imnuri religioase și recitarea unei poezii scrise de Wolfgang pentru acea ocazie.
  • De Antonio Salieri probabil ați auzit mai ales din celebrul film Amadeus (1984) regizat de Milos Forman, adaptat după o piesă de Peter Shaffer. Deși fascinant ca film, producția are numeroase inadvertențe biografice, inclusiv faptul că exagerează mult rivalitatea dintre Mozart și Salieri – iar ideea că Salieri l-ar fi otrăvit pe Mozart e complet fără bază istorică. Da, e clar că cei doi au fost rivali în același „business”, însă nu există dovezi cum că s-ar fi urât. Dimpotrivă, se știe că s-au admirat și respectat reciproc, ba chiar că au colaborat la o compoziție – Per la Recuperate di Ophelia (scrisă pentru a sărbători revenirea unei soprane; această cantată a fost redescoperită abia în 2015).

Deși filmul (de altfel savuros) al lui Forman conține multe inadvertențe, el a catalizat descoperirea lui Mozart de către o nouă generație de cinefili și melomani, și în acest sens a făcut un mare serviciu popularității lui Mozart. Printre lucrurile corecte biografic din film se numără faptul că nu a avut o relație ușoară cu tatăl său și nici cu arhiepiscopul de Salzburg (Leopold nu a fost de acord cu disputa lui Mozart cu arhiepiscopul și ar fi vrut ca fiul să se întoarcă în serviciul aceluia, iar Wolfgang a fost marcat de copilăria chinuită de exercițiile muzicale și turneele obositoare organizate de tatăl său), sau faptul că nu a acceptat critica împăratului Iosif al II-lea cum că Răpirea din serai ar fi avut „prea multe note” (la care Mozart a dat celebra replică „Sunt exact câte note trebuie, Majestate.”)

Mai multe despre pe nedrept hulitul și uitatul Salieri (care se pare că a fost printre puținii care au participat la înmormântarea lui Wolfgang – și care, ca compozitor, chiar nu e de ignorat), și despre relația sa cu Mozart, vă invit să citiți în articolul pe care i l-am dedicat în cadrul seriei OAMENII MUZICII, aici.

  • O altă promovare importantă a lui Mozart s-a întâmplat în 2016, odată cu lansarea colecției de 200 (!) de CD-uri Mozart 225: The New Complete Edition, incluzând toate compozițiile sale, adică peste 240 de ore de înregistrări. Conform casei de discuri Decca Records, s-au vândut mai mult de 6.250 de copii ale întregii colecții.
  • De ce sunt lucrările lui numerotate cu K… ? E de la numele lui Ludwig von Köchel, un muzicolog austriac, cel care a publicat în 1862 un registru cronologic și tematic al tuturor lucrărilor cunoscute ale lui Mozart  de pânî atunci.. Catalogul a fost revizuit și completat apoi de cercetători în lumina diferitor descoperiri ulterioare.

Ascensiunea unui freelancer la Viena

După un tur prin Germania și la Paris alături de tatăl său, tur care a avut succes dar nu i-a adus nicio ofertă semnificativă angajare, Mozart s-a întors la Salzburg și a intrat în serviciul arhiepiscopului ca organist al curții. Arhiepiscopul dorea exclusivitate, și ca Mozart să compună doar pentru biserica locală, acceptând și bani puțini. Wolfgang era nemulțumit de „micimea” slujbei sale, care îi limita libertatea de a se dedica compoziției, astfel că practic, după câțiva ani, s-a certat cu angajatorul său. Urmarea: în 1781 a fost dat afară (cu un șut în fund, la propriu). Era chiar anul în care opera sa Idomeneo a avut premiera la München cu un succes considerabil.  Salzburgul, în care a început să devină celebru, a ajuns așadar să îl nemulțumească. I se părea provincial și limitat (atât orașul cât și serviciul în slujba arhiepiscopului), câștiga puțin și nici nu avea ocazia să scrie mai multă operă, așa cum își dorea. A încercat să găsească de lucru la Viena, dar inițial fără mare succes – deși de succes a fost acolos într-adevăr premiera operei La finta giardiniera (o puteți urmări aici integral, cu subtitluri în franceză aici).

Odată stabilit la Viena, și-a făcut curând un renume solid ca pianist de excepție dar și ca profesor de pian, însă ca și compozitor numele lui a căpătat o greutate incontestabilă odată cu succesul operei Răpirea din serai (1782) – și la puțin timp după premieră, Wolfgang s-a căsătorit cu Constanze, iar viața er frumoasă! Reputația sa de compozitor ceea îi plăcea cel mai mult să fie, era mai solidă ca oricând în Austria și dincolo de granițele ei. Din acel magnific an 1782 încolo, Mozart a devenit mai mult ca oricând înainte „o fabrică de hit-uri”, scriind capodoperă după capodoperă în toate genurile muzicale pe care le aborda. Era printre muzicienii de top ai Vienei, și își organiza propriile concerte ca pianist – instrument pentru care a scris și ultimele sale 15 concerte. A susținut concerte nu doar în teatre ci și în locații mai neconvenționale pentru uzanțele vremii, precum într-un apartament din clădirea numită Trattnerhof sau la restaurantul Mehlgrube.

Căștiga foarte bine, astfel că s-a mutat cu Constanze într-un apartament scump, avea servitori, l-a trimis pe fiul său Karl Thomas la o școală scumpă, și și-a permis chiar extravaganțe precum un pian și o masă de biliard deloc ieftine. Din păcate nu a făcut și economii în acea perioadă, lucru ce avea să contribuie la dificultățile sale financiare de mai târziu.

Căsătoria „cu cealaltă”

Nu Constanze a fost prima aleasă. Inițial s-a îndrăgostit de Aloysia Weber, fiica unui violonist, însă apoi cei doi s-au revăzut niște ani mai târziu, iar atunci aceasta nu mai era interesată de el. Mozart a ajuns să închirieze o cameră în casa familiei Weber, și a început să îi facă curte surorii Aloysiei, Constanze, cu care s-a și căsătorit la Viena – și bine a făcut, căci din corespondența lor reiese că au fost unul pentru celălalt o mare iubire, iar căsnicia lor a fost una fericită (cu siguranță și pentru că Constanze era și ea un talent muzical și a reușit să îl înțeleagă și să îl sprijine deplin pe soțul ei). Asta deși practic a fost celebrată fără acordul lui Leopold, căci scrisoarea în care acesta apoba căsătoria a ajuns la o zi după cununie.

Influențe și o mare prietenie

A început să studieze intens muzica lui Bach și Handel în perioada 1782-1783, ceea ce a dat o puternică influență barocă în unele lucrări ulterioare.

Pe Haydn l-a cunoscut la Viena prin 1784, iar acesta i-a devenit nu doar un mentor ci și un foarte drag prieten lui Wolfgang, care i-a dedicat 6 cvartete pentru coarde – un lucru neobișnuit pe atunci, căci de regulă compozițiile erau dedicate doar patronilor care comandau și plăteau pentru respectivele lucrări. Se spune că „Papa Haydn” i-ar fi mürturisit lui Leopold: „În fața lui Dumnezeu, îți spun că fiul tău este cel mai mare compozitor pe care îl cunosc personal și ca reputație”.

Treimea operelor mozartiene

La sfârșitul lui 1785 a început una dintre cele mai celebre colaborări de operă din istorie, anume cu libretistul Lorenzo da Ponte. Acesta avea să semneze libretele a 3 dintre operele lui Mozart celebrissime și astăzi: Nunta lui Figaro (1786), Don Giovanni  (1787) și Cosi fan tutte (1791). Primele două au fost o provocare dificilă atât pentru muzicienii cât și pentru publicul vremii, dar astăzi sunt nelipsite din repertoriul mai tuturor operelor din lume. A fost o aliniere de planete fabuloasă colaborarea celor doi, căci aceste trei opere sunt nu doar cele mai mari capodopere ale lui Mozart în acest gen, dar și un vârf al întregii istorii a operei.

Cu 7 ani mai mare decât Mozart, Da Ponte era deja printre vedetele de rang înalt ale muzicii vieneze, fiind poetul oficial al teatrului curții habrburgice și – ca o ironie – până atunci în mod special cunoscut pentru libretele scrise pentru operele lui Salieri. Inițial, Da Ponte a refuzat repetat o colaborare cu Mozart, care nu trecea printr-o perioadă foarte strălucită financiar. Wolfgang a reușit totuși să îl convingă să scrie un libret pentru Nunta lui Figaro, continuarea poveștii din Bărbierul din Sevilla, care avea să fie mai apoi (1816) opera de mare succes a lui Rossini.

Nunta lui Figaro (Mozart, 1786) vs Bărbierul din Sevilla (Rossini, 1816)

Acțiunea din Bărbierul are loc de fapt înaintea celei din Nunta, iar ambele opere au la bază o celebră piesă scrisă de Beaumarchais în 1778 – de fapt o trilogie, ale cărei părți sunt Bărbierul…, Nunta… și Mama vinovată.

 

Le Nozze di Figaro/ Nunta lui Figaro

Nunta lui Figaro a fost un success dar nu atât de mare cât spera Mozart: s-a jucat inițial doar timp de 9 seri consecutive. A avut însă ecouri puternice inclusiv datorită unui incident cu împăratul: după premiera dirijată de Mozart, publicul a chemat pe scenă cântăreții de 5 ori, aceștia reinterpretând mai multe pasaje din operă ca bis-uri. Publicul a fost exaziat – nu însă și împăratul Iosif al II-lea, care, iritat de prelungirea spectacolului, a emis apoi un decret prin care interzicea reluarea oricăror pasaje în cadrul unui spectacol. Opera a fost însă un succes și mai mare la Praga, ceea ce l-a determinat pe Da Ponte să îi propună el lui Mozart o nouă colaborare – astfel că în octombrie 1787 avea loc tot la Praga premiera răsunătoare a operei Don Giovanni.

Uvertura din Le nozze di Figaro/Nunta lui Figaro începe ca o adiere de instrumente de suflat, după care explodează într-un foc de artificii – o secvență semnificativă pentru paleta largă de emoții și trăiri pe care muzica lui Mozart e capabilă să le atingă și transmită.

În 1787, anul succesului lui Don Giovanni de la Praga, Împăratul Iosif al II-lea l-a angajat ca compozitorul de cameră al curții, un „job part-time” pentru care Mozart trebuia doar să compună muzica de dans pentru balurile anuale, deci care îi oferea destul de multă libertate. Documentele curții arată că împăratul intenționa astfel de fapt să îl fac pe Mozart să rămână la Viena. A urmat o perioadă foarte fertilă pentru el.

În 1790 însă împăratul murea, iar succesorul acestuia nu l-a mai apreciat atât de mult pe Wolfgang. Totuși, lucrurile mergeau bine pentru compozitor. De fapt cam totul se schimbase: Războiul ruso-austro-turc, izbucnit în 1787, a afectat finanțele nobilimii și capacitatea acesteia de contracta muzicieni. Situația l-a deprimat pe Mozart, care a fost nevoit să ceară împrumuturi de la prieteni. A încercat să găsească de lucru prin Germania dar fără mare succes.

1791, ultimul an al vieții sale, a fost unul foarte productiv, în ciuda situației dezolante, iar situația părea să se îmbunătățească și financiar. Acum a compus ultimele sale capodopere, printre care Flautul fermecat, ultimul concert pentru pian K 595, concertul pentru clarinet K 622 (unul dintre cele mai iubite ale sale), ultimul dintre magnificele sale concerte pentru coarde (K 614), motetul Ave verum corpus (K 618) și celebrul Recviem (K 626) pe care nu a mai apucat să îl termine. Situația financiară începuse să i se îmbunătățească. S-a îmbolnăvit însă în toamnă, pe când se afla la Praga pentru premiera opere La clemenza di Tito, scrisă în același an pentru festivitățile de încoronare a lui Leopold al II-lea ca înpărat al Boemiei.

 

Câteva din foarte multele sale compoziții pe care merită să le (tot re)ascultați

Cosi fan tutte ossia La scuola degli amanti (Așa fac femeile/ Așa sunt femile sau Școala iubiților) este o operă comică („opera buffa”), frecventă în repertoriul internațional, pe care nu trebue să o ratați. Nu doar că nu moare nimeni aici (cum se cam întânplă în multe alte mari opere), și că are o intrigă cel puțin telenovelică, dar are și – ca de obicei la Mozart – numeroase pasaje muzicale splendide, memorabile, și un deznodământ delicios. Plus o complexitate psihologică și emoțională uluitoare pentru o poveste atât de comică și (cel puțin la  primă vedere) absurdă sau cel puțin trasă de păr.

Da Ponte a oferit inițial libretul operei respectabilului compozitor al curții Antonio Salieri, care însă l-a refuzat. Mozart, însă, i-a văzut potențialul. Spre deosebire de poveștile din Nunta lui Figaro sau Don Giovanni, aceasta a fost scrisă de la zero, nu adaptată după alte surse (deși se găsesc aici unele ecouri din celebrul roman „Legăurile primejdioase” ale lui Laclos).

Are puține arii individuale, în schimb abundă de duete și arii de grup absolut splendide. Una din ariile de soprană însă a făcut carieră, și nu doar datorită muzicii: aria Come scoglio a lui Fiordiligi, care fusese scrisă special pentru aroganta primadonă Adriana Ferrarese, amanta lui Da Ponte. Mozart o antipatiza; cunoscându-i obiceiul de a își lăsa bărbia în piept când cânta note joase și de a înălța capul la cele acute, Mozart a scris această arie ca o alternare rapidă de note foarte joase și foarte înalte, ceea ce o făcea pe soprană să arate ca o găină. Ce vreți mai „de geniu” decât asta: să scrii o muzică foarte faină prin care de fapt să și iei peste picior pe cineva antipatic.

  • La vremea ei Cosi fan tutte nu a fost chiar populară, iar în secolul 19 și la începutul secolului 20 a fost considerată de-a dreptul vulgară și imorală. După al Doilea Război Mondial însă, popularitatea ei a explodat. Din fericire, pentru că e chiar un deliciu muzical și de intrigă.
  • În anul de (nu prea) grație 2020, Opera Națională Finlandeză a pus în scenă o adaptare comică a acestei opere, pe tema modului în care pandemia aprovocat anularea premierei cu Die Walküre a lui Wagner, și a intitulat-o Covid fan tutte. Libretul a fost scris în mai, iar premiera a avut loc în august. Muzica a rămas cea a lui Mozart, dar pe lângă personajele din Cosi fan tutte apar aici și Mozart însuși dar și virusul (din fericire nu cântă, e doar un dansator).

*

Sonata pentru pian nr. 11 O lucrare pe cât de (aparent) simplă și savuroasă pe atât de complexă și măiestrit compusă, inspirată de ceva foarte la modă în acea vreme: muzica de marș a ienicerilor turci. A treia parte, marșul Alla Turca, este una dintre cele mai recognoscibile lucrări mozartiene.

Misa în do minor K. 427

Concertul pentru flaut, harpă și orchestră K. 299  Singura lui compoziție pentru harpă, și una dintre cele mai populare din repertoriul concertant.

Vesperae solennes de confessore  O muzică religioasă vibrantă, în care se simte și pasiunea lui Mozart pentru operă, mai ales în părțile de solo.

Don Giovanni  Nu de puține ori a fost numită „cea mai mare operă scrisă vreodată”.  Libretistul Da Ponte a fost prieten cu celebrul Casanova. Cel mai celebru amant din istorie a locuit la Praga în aceeași perioadă cu Mozart, și se spune că cei doi s-ar fi cunoscut – ba chiar există o teorie conform căreia Casanova ar fi colaborat chiar la scrierea libretului. Cert e că opera italiană era la mare modă pe atunci la Praga, iar Casanova o adora și el. Câteva alte informții interesante despre posibila legătură dintre Mozart și Casanova puteți citi aici.

Flautul fermecat

 

Plecat mult prea devreme…

Flautul fermecat a avut premiera în 1791, cu doar 3 luni înaintea morții lui Wolfgang. El însuși a dirijat orchestra, iar libretistul Emanuel Schikaneder a cântat rolul Papageno. Pe 5 decembrie 1791, mult prea devreme, Mozart se stingea la Viena. Înmormântarea sa modestă nu i-a influențat însă reputația, care la nu mult timp după moartea lui a cunoscut o ascensiune încă și mai mare decât în timpul vieții.

Cauza decesului nu este cunoscută exact, deși cercetătorii – nu puțini – care au studiat posibilele diagnostice la baza decesului au documentat nu mai puțin de 118 posibile afecțiuni.

Versiunea Recviemului completată de elevul lui Mozart, Franz Xavier Süssmayr a fost cântată la re-înhumarea lui Napoleon din 1840 și la înmormântarea lui Chopin (1848).

 

Ecourile lungi ale fenomenului Mozart

Marele său succesor în opera comică italiană, Rossini, avea să spună: „Ascult Beethoven de două ori pe săptămână, Haydn de patru ori, dar Mozart în fiecare zi… Mozart e întotdeauna adorabil!”.

Berlioz avea să mărturisească uimit: „Minunata frumusețe a cvartetelor și cvintetelor lui Mozart și unele dintre primele lui sonate m-au convertit la adorarea acestu geniu angelic.”

„Îl iubesc pe Mozart ca pe un Cristos al muzicii. Nu cred că această comparație e o blasfemie. Mozart a fost pur ca un înger iar muzica lui e plină de o frumusețe divină…. este punctul culminant al oricărei frumuseți în sfera muzicii.” (Ceaikovski)

„Nu vi se pare că lucrările lui Mozart devin din ce în ce mai proaspete cu cât le ascultăm mai des?”  (Robert Schumann)

E o reală plăcere o muzică atât de luminoasă și spontană exprimată cu o corespunzătoare ușurință și grație.” (Johannes Brahms)

„La Bach, Beethoven și Wagner admirăm în principal adâncimea și energia minții umane. La Mozart, instinctul divin.”  (Edvard Grieg)

„Mozart este cel mai mare dintre compozitori. Beethoven și-a creat muzica, dar cea a lui Mozart este de o asemenea puritate și frumusețe că ai senzația că pur și simplu a descoperit-o – că ea a existat dintotdeauna ca o parte a frumuseții interioare a unviersului ce aștepta să fie revelată.” (Albert Einstein)

 

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.