Gérard Depardieu: Toată viața am alergat să fiu pe placul altora…
https://www.ziarulmetropolis.ro/gerard-depardieu-toata-viata-am-alergat-sa-fiu-pe-placul-altora/

Actor prolific. „Țăran până în măduva oaselor”, cum se autodeclară, ironic, dar numai pe jumătate. Om de afaceri. Globe-trotter. Bon-viveur şi mare gurmand. Francez scârbit de Franţa, în care susţine că nu va mai fi decât „vizitator”. Gérard Depardieu este toate acestea la un loc şi ceva în plus.

Un articol de Monica Andronescu|3 Septembrie 2018

Deprinsă nu în instituții consacrate de educație artistică, nu în nenumărate workshop-uri și stagii de cercetare, arta lui vine din altă parte. Imposibil să nu vezi asta, imposibil să nu-ți dai seama, urmărindu-i de departe parcursul, că în Gérard Depardieu se află din copilărie un artist neștiut. Sau rămas neștiut până în adolescență, când, ajuns la închisoare după ce a furat o mașină, un psiholog i-a spus că are „mâini de sculptor”. Și, fără să știe, l-a făcut atent la artistul acela care abia aștepta să iasă la suprafață.

Între iubire și mizantropie…

„Înainte nu suportam să rămân singur. Ei bine, acum suport foarte bine. Și chiar mă refugiez în singurătate. Ființele care m-au însoțit și pe care le-am însoțit în hohote de râs, în rătăciri, în iubiri n-au murit, sunt aici, sunt tot timpul lângă mine. Și ne vorbim”, spune acum actorul care se apropie de șaptezeci de ani și oscilează, nicio surpriză, între stări și predispoziții. Între hedonismul care l-a definit mereu și apatia senectuții, între entuziasm și dezinteres față de viața artistică, între iubire și mizantropie, viața curge, totuși, cu viteză, cu tragedii și comedii. Și, desigur, nu se desparte de artă.

După ani întregi pe platoul de filmare, în 2013, după aproape zece ani de absență, a urcat din nou pe „scândură” ca să joace în „Love Letters”, spectacolul de la Théâtre Antoine, regizat de Benoît Lavigne, unde era alături de Anouk Aimée. Cu Fanny Ardant însăși a fost partener de scenă de mai multe ori, jucând, printre altele, „La Musica deuxième” de Marguerite Duras. În 2015, la Théâtre du Châtelet de la Paris, au făcut împreună un spectacol-omagiu dedicat lui Ingrid Bergman, cu care au plecat apoi în turneu în marile orașe ale Europei și la New York. Iar după aceea, declarându-se plictisit de actoria de teatru, Depardieu a plecat din nou.

„Suflet slav, cu portofel belgian”

Întoarcerea pasageră la teatru a coincis cu plecarea definitivă din Franța. Țara nedreaptă a începuturilor imprevizibile, țara libertății, unde fiecare trebuie să-și caute libertatea lui, țara plină de „francezi îngâmfați, care fac brânză pentru turiști” este și țara dezamăgirii. În 2013, Gérard Depardieu a părăsit Franța pentru Rusia, unde a primit cetățenie rusă într-un gest al președintelui Vladimir Putin care a făcut ocolul lumii.

Acest „suflet slav, cu portofel belgian”, cum ironic l-au numit jurnaliștii francezi, povestind în nenumărate pagini de ziar refuzul artistului de a cădea la pace cu autoritățile fiscale din Franța, a vrut altceva. În volumul autobiografic intitulat „Ça c’est fait comme ça”, publicat însă tot în Franța în 2014, Depardieu explică: „De ce m-am simțit întotdeauna rus? Pentru că mă regăsesc în acest amestec de spiritualitate și de carne din Frații Karamazov. Extravaganța, alcoolul, nebunia. La Saransk, la 700 de kilometri la est de Moscova, mi se întâmplă să mă opresc pe stradă ori la o margine de câmp pur și simplu ca să ascult femeile cântând, copleșit de emoție.”

Plecând, băiatul rău al cinematografiei franceze, omul de afaceri care se simțea singur în hotelul său parizian, construit în 1805 și înțesat de tablouri valoroase, milionarul cu un castel pe Valea Loarei, cu mai multe restaurante la Paris (în care-și gătea adesea singur) și cu podgorii în Italia, Maroc și Algeria, sfida încă o dată. La adăpostul vârstei și al libertății la care visase dintotdeauna, în artă și dincolo de ea, își permitea din nou să facă pe stăpânul propriei vieți, unul dintre rolurile care, odată cu trecerea anilor, îi plac din ce în ce mai mult.

„Toată viața mea am alergat să fiu pe placul altora, ca să fiu prețuit pentru ca, la rândul meu, să am un pic de considerație pentru mine însumi. Nici a zecea parte din cât îi stimez eu pe ceilalți. Dar acum nu-mi mai pasă. Lumea mă ia așa cum sunt. Sau nu mă ia deloc”, scria în aceeași carte în care, întorcându-se la zilele cenușii ale copilăriei, dădea curajos perdeaua la o parte, lăsând să se vadă o biografie de paria sau – ce contează?! – născocind-o la câteva zeci de ani distanță. Și nu se eschiva „Mai mult, sunt prieten cu dictatori pentru că iau cina cu Fidel Castro, așteptând să mă îmbuib cu Putin, care, e adevărat, îmi sunt prieteni. Și ce? Oamenii ăștia n-au înțeles nimic, ceea ce e îngrozitor. Adevărul e că nu m-am schimbat o iotă față de cum eram la doisprezece ani. Continui să trăiesc la fel, să fiu prieten cu cine vreau, doar că asta cade pe capul copiilor mei”.

„Un țăran” la Paris

Continuă și să facă filme de toate felurile în toată lumea, așa cum a hoinărit mai bine de jumătate din viață, de cum s-a lansat, odată cu prima sa peliculă importantă, „Les valseuses” (1974), regizată de Bertrand Blier, la scurtă vreme după descinderea în Orașul Luminilor a adolescentului sărac, provenit dintr-o familie modestă din Châteauroux, pe care îl aștepta însă o poveste de succes cum nici prin cap nu i-ar fi trecut. Așa cum copilului incapabil să lege două fraze, fascinat de Elvis Presley, de alcool și de delincvenți mărunți, mai verosimili decât în filmele în care avea să joace, nu i-a trecut prin cap nici că a fi hoț, spărgător de mașini și de morminte sau a te prostitua n-ar fi tocmai calea cea mai bună spre libertate, după ce ai renunțat la școală.

Suflet al străzii, eroul poveștii noastre de succes, care nu pierde niciun prilej să spună și că în adolescență a citit „ca un țăran”, atunci și așa începând să iubească marea literatură franceză, face și puțin box ca să scape de complexe. Iar la șaisprezece ani ajunge la Paris, cu un amic care visează să devină actor, și vede un spectacol după o piesă de… Molière, cu lumea căruia nici nu bănuiește că se va mai întâlni.

Așa se face că se trezește și la cursurile de actorie ținute de Jean-Laurent Cochet, care-l sfătuiește să-și rezolve problemele de vorbire cu un terapeut. Deși nimic nu anunța că în el zace un actor nedescoperit, e ales să joace într-un scurtmetraj, după care cunoaște trupa de teatru de la Café de la Gare.

Face și câteva roluri în televiziune, dar debutează efectiv pe scenă în 1968, într-un spectacol regizat de același Jean-Laurent Cochet. „Sunt în primul rând un actor de teatru”, va spune mai târziu, „pentru că acolo avem senzația că putem să începem și să și terminăm ceva în aceeași seară”. Face teatru de bulevard, desigur, însă și creații mai ambițioase, în regia lui Claude Régy, dar și a lui Peter Handke, regizor cu care se va întâlni și pe platoul de filmare și pentru care are o nespusă admirație.

Arta se face, nu se explică

Așa cum face și filme de duzină, filme de public, filme de artă, filme de animație, filme independente și filme cu buget astronomic. Incredibil, dar are timp și loc pentru toate. Și, spuneam, și pentru câte o pasageră întoarcere pe „scândură”, de care însă fuge dezgustat în scurt timp. Pantagruel pe ecran și în afara lui, a fost Cyrano de Bergeac, Jean Valjean, Tartuffe, contele de Monte Cristo, D’Artagnan, Porthos, Obelix, Rasputin sau Balzac. Sute de personaje l-au însuflețit și viceversa.

Autodidact și rebel, profesionistul se descoperă lucrând cu Alain Resnais, Bernaldo Bertolucci, François Truffaut, Peter Handke, Andrzej Wajda, Jean-Luc Godard, Ridley Scott, Nick Cassavetes, Joel și Ethan Coen etc. Nu dezvoltă teorii despre actorie și vorbește rar și puțin despre ce și cum face pe platoul de filmare. Arta se face, nu se explică. Știe prea bine că, atunci când e bună, nu par să fie prea multe de spus sau te cam lasă fără cuvinte. Are mult umor și o autoironie remarcabilă, care nu pare să-l părăsească nici în roluri, nici când e Gérard Depardieu, al cărui vis a fost și a rămas, mărturisește, libertatea. Obraznic dintotdeauna, agresiv din când în când, răsfățatul premiilor nu are timp de stat și nici de dat sfaturi sau rețete de viață. Însă din când în când își face timp pentru câte o rețetă de bucătărie…

Sursa foto: Cinemagia

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

Page 1 of 2812345...1020...Last »