Isadora Duncan: „Eu cred că, deși trăim mai departe, există suferințe care ne omoară”
https://www.ziarulmetropolis.ro/isadora-duncan-eu-cred-ca-desi-traim-mai-departe-exista-suferinte-care-ne-omoara/

Avea 36 de ani când şi-a pierdut amândoi copiii într-un tragic accident. Isadora Duncan şi Arta ei rămân un simbol al libertăţii.

Un articol de Monica Andronescu|13 martie 2020

„Îi vedeam pe toți din jur plângând, dar eu nu plângeam. Dimpotrivă, simțeam dorința imensă de a consola pe toată lumea. Când privesc în urmă, mi-e greu să-mi înțeleg starea aceea ciudată. Oare chiar eram într-o stare de clarviziune și știam că moartea nu există, că cele două imagini mici și reci, din ceară, nu sunt copiii mei, ci doar hăinuțele lor aruncate? Că sufletele copiilor mei trăiesc în strălucire, că vor trăi mereu?”

Așa își amintește Isadora Duncan ziua aceea cumplită din primăvara anului 1913, ziua pe care n-avea s-o uite niciodată, în care și-a pierdut ambii copii, într-un accident tragic. Deirdre, fetița care s-a născut din relația ei cu Edward Gordon Craig, și Patrick, fiul ei și al milionarului american Paris Singer, au murit fulgerător într-un accident de mașină. De-atunci viața ei n-avea să mai fie niciodată la fel.

„Era o dimineață blândă, cenușie. Ferestrele erau deschise spre parc, iar în pomi apăreau primii boboci. Pentru prima dată în anul acela simțeam fiorul de bucurie ce ne străbate în acele zile moi de primăvară, între încântarea primăverii și priveliștea care erau copiii mei, așa de rozalii, de fermecători, de fericiți, că m-a apucat așa o bucurie, încât am sărit din pat din senin și am început să țopăi cu ei, chicotind toți trei”.

Așa a început ziua aceea cumplită care avea să se încheie cu teribilul accident care avea s-o lase pe Isadora fără lumina vieții ei. Chiar dacă avea să mai trăiască încă 14 ani de la acest moment, viața ei se sfârșea, într-un fel, aici. „Eu cred că, deși trăim mai departe, există suferințe care ne omoară. Corpul tău poate că se târăște mai departe pe pământ, dar spiritul ți-e zdrobit, zdrobit pentru totdeauna.”…

În timp ce aștepta liniștită la ea în apartament să înceapă repetiția și mânca leneș o bomboană dintr-o cutie pe care i-o lăsase un admirator, în timp ce gândea „poate că sunt cea mai fericită femeie din lume, Arta mea, succesul, bogăția, iubirea, dar, mai presus de toate, copiii mei frumoși”, exact în acele momente afară se întâmpla tragedia. Copiii împreună cu guvernanta lor ajungeau în Sena…

Întâlnire cu Soarta pe Promenade des Anglais

Peste alți 14 ani, tot un accident avea s-o despartă pe Isadora de viață, de propria viață. Era 14 septembrie 1927. Pe 15 septembrie 1927, Associated Press publica următoarea știre: „Dancer Dies from Fall; Isadora Meets Fate”. Dansatoarea americancă în vârstă de cincizeci de ani, murise cu o seară în urmă. Se afla pe Promenade des Anglais, la Nisa, unde lua lecții de la un instructor auto, ca să-și poată conduce noua mașină, când eșarfa ei subțire, din mătase roșie, brodată, primită cadou, s-a prins de câteva piese ale automobilului, secționându-i carotida…

Potrivit aceleiași știri, în urmă cu doar o zi dansatoarea îi declarase chiar unui corespondent de la Associated Press: „Pentru prima data în viață, scriu pentru bani. Acum sunt îngrozită să nu se întâmple repede vreun accident”. Isadora Duncan tocmai își terminase de scris memoriile, o carte care spera că avea să-i aducă ceva bani, cât să-și mai poată achita din datorii… căci sărăcia, în ciuda celebrității, a însoțit-o pe Isadora toată viața.

Tot uita să-și plătească facturile de la hoteluri din marile orașe ale Europei în ultimul timp și multele băuturi din restaurante scumpe, dar veneau prietenii în urma ei și le achitau. Acum scrie nu pentru a-și exprima crezul și a-și încredința arta posterității, ci din convingerea că o autobiografie tipărită, care să tragă perdeaua și să-i ofere cititorului acces în viața ei libertină și scandaloasă, s-ar vinde bine, încât ar scoate-o din faliment. Manuscrisul e gata, autoarea i-a pus punct cu câteva zile înainte „să se întâlnească cu soarta”, dar n-a mai apucat să-l vadă tipărit.

Cine este Isadora Duncan

Dar cine este Isadora Duncan? La cincizeci de ani, Isadora Duncan trăise și experimentase enorm. Neseparând nicicând viața de artă, ci dimpotrivă, visând încă din adolescență la o artă a mișcării care să nu mai aibă nicio legătură cu baletul, căutând câteva decenii abordări personale ale unei arte ce va rămâne în istorie ca descoperirea ei, dansul, dincolo de ceea ce se cunoaște și se practică, Isadora Duncan întruchipează un nou fel de a face artă și un nou fel a fi femeie.

Eliberată de constrângeri încă de când era copil, deschisă spre nou, neîncorsetată în coduri de niciun fel – și nici în corset, căci Casa Pionet de la Paris decretase în 1900 renunțarea la acest obiect vestimentar chinuitor  –, dansatoarea născută în 1877 la San Francisco, într-o familie de americani cu un strop de sânge irlandez, visa la dansatoarea viitorului și la marea Artă.

„Firea copilului se vede încă din pântecele mamei. Înainte să mă nasc, mama era extrem de chinuită, iar situația ei era tragică. Nu putea să mănânce decât stridii la rece și nu putea să bea decât șampanie la gheață. Când sunt întrebată când am început să lucrez, eu răspund: «Încă din pântecele mamei, probabil de la stridii și de la șampanie, hrana Afroditei»”, scrie ea cu un strop de umor, descriindu-și predestinarea.

Fetița care se naște la San Francisco dansează, într-adevăr, dintotdeauna. La zece ani, are deja eleve, împreună cu Elizabeth, sora ei. Atât de multe eleve care vor să învețe să danseze, că școala nu mai contează. De altfel, școala va avea întotdeauna o accepțiune profund personală pentru Isadora Duncan, care, de-a lungul vieții, va înființa propriile ei școli de dans, la Paris sau la Moscova. În copilărie, educația nu este sinonimă cu școala, ci cu inițierea făcută în intimitate: „Seara se făcea adevărata mea educație, atunci când mama ne cânta Beethoven, Schumann, Schubert, Mozart, Chopin, când ne citea din Shakespeare, Shelley, Keats sau Burns. Pentru noi, acelea erau ore fermecate.”

Isadora, artista care dansează în picioarele goale

Isadora Duncan dansase mult în Europa și în America, unde la început se considerase și chiar fusese neînțeleasă. Înființase școli de dans în mai multe orașe și chiar în Rusia, inflamase burghezia în repetate rânduri, provocase, necenzurându-se pentru a se conforma obiceiurilor și modelor zilei. Dansase până recent în stilul care o impusese: în picioarele goale, în tunici largi, transparente, prin care se vedea un corp acum deloc subțire, pe muzică de Beethoven, Chopin, Wagner etc., urmând, ca întotdeauna, o coregrafie personală, care nu e dictată de nicio tehnică și nu etalează nicio tehnică, ci o artă greu de exprimat în cuvinte, care vine din natură.

„Arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Ființei mele în gest și mișcare. Mi-a luat mulți ani să găsesc chiar și o mișcare absolut adevărată. Cuvintele au un alt sens. În fața publicului care s-a îmbulzit la reprezentațiile mele nu am avut nicio ezitare. I-am dăruit cele mai secrete impulsuri ale sufletului meu. De la început mi-am dansat doar viața mea”, mărturisește Isadora.

Ce urăște ea cel mai mult? Baletul, arta aceea rigidă care a decăzut în tehnică și nu mai ajunge la sufletele oamenilor, transformând balerinele în gimnaste, pantomima, teatrul de cabaret, falsitatea convențiilor teatrale și grandoarea operei, artificiul și artificialitatea – în artă, ca și în viață –, conformismul artei și al oamenilor, intoleranța, mercantilismul, falsul. Le detestă și fuge de ele cât de tare poate, croindu-și un drum singular în artă și, cu un clișeu, deschizând noi orizonturi prin simplul fapt de a reuși să facă un alt fel de artă. „Viața mea”, autobiografia ei publicată de curând de Editura Centrului Cultural Lumina, constituie o mărturie prețioasă și tulburătoare despre un mod de viață și un fel de a privi dansul.

Iubită, uneori chiar adulată de artiști ai momentului, dar și atacată de spirite conservatoare, care nu acceptă schimbarea, Isadora Duncan, la momentul la care eșarfa roșie i-a pus capăt vieții, ajunsese, într-un fel, la asfințit. Nu fusese „copilul timpului” său, ci fusese înaintea timpului său, sfidase toate tabuurile sociale, pledase împotriva tuturor restricțiilor din artă și din viață și pentru „amorul liber”, susținuse că Rusia e singurul loc unde calitățile artistice se pot atinge desăvârșirea, marea inovatoare a dansului, atee și bisexuală, nutrind convingeri comuniste care au inflamat America, se achitase deja de misiunea sa.

Relația furtunoasă cu poetul rus Serghei Esenin, singurul ei soț, mult mai mic decât ea, se degradase enorm și se încheiase cu sinuciderea lui într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg, survenită în 1925, la doar trei ani după ce se căsătoriseră. În 1922, însoțită de el, se întorsese în America pentru mai multe spectacole, într-unul apărând pe scenă înfășurată într-un steag din mătase roșie, așa cum consemnează și articolul despre ea din „Encyclopedia Britannica”. Asta, tocmai când America tremura de frica „ciumei roșii”. Considerată agent bolșevic, avea să plece din țara natală cu o replică celebră: „Good-Bye, America, I shall never see you again”. Și așa va fi!

Isadora, dansatoarea cu visul în inimă

Edward Gordon Craig, cunoscutul regizor de teatru, tatăl primului ei copil spunea despre ea: „În lumea asta periculoasă a sărit Isadora, condusă de un curaj imens… Oamenii îi spuneau mare artistă, zeiță din Grecia, dar ea nu era așa ceva. Mereu m-am gândit la cât de irlandeză era ea – adică la cât de plină de geniu înnăscut, care nu se poate descrie. Avea visul în inimă, visul irlandez…”

Sângele irlandez dăduse în clocot cu ani în urmă la Paris, exact Parisul în care tocmai sosise tânărul pictor spaniol Pablo Picasso, după care pictura nu avea să mai fie la fel. În secolul lui Picasso, Isadora Duncan venise să danseze în picioarele goale la Paris, o experiență obligatorie, insistase doamna Patrick Campbell, muza londoneză a lui George Bernard Shaw. Mergând înapoi pe firul timpului, o vedem pe ambițioasa americancă la Londra, în 1899, dansând, adesea pe mese, la banchete și petreceri ale elitei, după ce ziua studiază la British Museum personaje de pe amfore și alte vase din Grecia antică.

Ce i-a dat Parisul Isadorei Duncan? Totul. Americanca fascinată de Antichitate a cucerit mințile cele mai avansate ale momentului. Fără corset și fără poante, în tunici transparente copiate de pe exponate din muzeu, a făcut senzație în capitala luminilor. Corpul liber al Isadorei Duncan, doar o expresie a spiritului liber, a înflăcărat imaginația dornică de o nouă artă și de o libertate până atunci necunoscută. Dansatoarea ca o zeiță capricioasă, greu de intimidat, care face nopți albe l-a cucerit, de exemplu, pe Auguste Rodin, pe-atunci cel mai important sculptor modern. „Uneori cred că e cea mai extraordinară femeie care a existat vreodată”, spune el.

Crezul ei rămâne, de altfel, în istoria culturii și răsună peste ani la fel de puternic!

Era anul 1903, era într-un turneu la Berlin, când Isadora a avut curajul să rostească aceste cuvinte. „Dansatoarea viitorului va fi una al cărei corp și al cărei suflet vor fi crescut în armonie împreună, astfel încât limba naturală a acestui suflet va fi devenit mișcarea corpului. Iată misiunea dansatoarei viitorului. Ea va veni: spiritul liber, care va locui în corpul femeilor noi; mai strălucit decât a fost vreodată vreo femeie; mai frumos decât toate femeile din secolele trecute; cea mai mare inteligență în cel mai liber corp”.

27
/03
/20

Radu Jude a creat filmul “Tipografic Majuscul”, care, până să fie carantină, putea fi văzut în cinematografe. Totodată, aceeași poveste poate fi văzută și la teatru, la Odeonul bucureștean. “Tipografic Majuscul”, spectacol de Gianina Cărbunariu, a avut premiera în urmă cu șapte ani și nu și-a pierdut importanța.

11
/02
/20

Pentru că în acest an se împlinesc 85 de ani de când nu mai trăiește Panait Istrati, vă propunem să ni-l amintim pe acest mare scriitor român de limbă franceză, astăzi mai degrabă uitat, un vagabond de geniu și neobosit căutător al dreptății pe pământ (despre care avea să afle, spre finalul vieții, că e totuși incompatibilă cu natura umană).

15
/01
/20

La 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, vă invităm să-l redescoperim prin intermediul fragmentelor de amintiri lăsate de 7 dintre aceia care l-au cunoscut îndeaproape, precum Ioan Slavici sau I. L. Caragiale.

22
/12
/19

Dragostea este în fel și chip. Sentimentul suprem, care se colorează în infinite nuanțe, care înflăcărează imaginația creatorilor dintotdeauna, a dat naștere unora dintre cele mai reușite romane, care își păstrează peste ani puterea de seducție asupra cititorilor.

17
/12
/19

Se joacă la Teatrul Luni de la Green Hours spectacolul Libretto Solitudine, realizat de trupa Jamais Vu, coordonată de regizorul Matei Lucaci-Grunberg. Autorul textului: colectiv. Distribuția: Réka Szász, Ana Șușca, Mădălina Craiu, Andrei Cătălin, Ştefan Huluba, Kostas Mincu, Sever Andrei. Scenografia: Alexandra Putineanu. Coregrafia: Cristina Danu. Regia: bineînțeles, Matei Lucaci-Grunberg.

25
/11
/19

În marginea cărții „Tot ce este”, de James Salter, publicată recent la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Radu Paraschivescu.

Page 1 of 1312345...10...Last »